Aşezare geografică şi elemente ale cadrului natural

Aşezare geografică şi elemente ale cadrului natural Aşezat în Nordul Africii, între Marea Mediterană la Nord, Marea Roşie şi Israel la Est, Sudanul la Sud şi Libia la Vest, Egiptul este traversat de Nil, cel mai lung fluviu din lume. Indirect, Nilul a contribuit la realizarea capodoperelor arhitecturale fără precedent. Nici o altă istorie nu fascinează mai mult decât cea a vechilor egipteni. Cu cât se încearcă a fi elucidată, cu atât se afundă mai mult în mister. Valea şi Delta Nilului au favorizat dezvoltarea civilizaţiei egiptene, de aceea marele Herodot a numit Egiptul, pe bună dreptate, un „dar al Nilului”. În Egipt a luat naştere a doua mare cultură a istoriei, apărând cu câteva secole după ce s-a constituit civilizaţia sumeriană în Mesopotamia, acesta având o influenţă foarte mare asupra dezvoltării civilizaţiei egiptene la începuturile ei. Deşi Mesopotamia era deschisă oamenilor şi ideilor noi, Egiptul era caracterizat de o anumită izolare. Apărat de deşert, Egiptul era la o distanţă suficientă de tulburările Orientului Apropiat. După ce s-a constituit, civilizaţia egipteană s-a dovedit a fi destul de stabilă, conservatoare şi longevivă. Egiptul a fost foarte puţin influenţat de ţările vecine şi până la epoca finală a influenţat prea puţin lumea din afara graniţelor. Deşi au existat schimbări în viaţa ţării, acestea au fost atât de lente, încât popoarele antice vedeau Egiptul ca o societate misterioasă, fără vârstă. Primele izvoare scrise ale istoriei Egiptului datează din anul 3000 î.e.n., din vremea când Menes sau Narmer, regele Egiptului de Sus (de Sud), prin cucerirea Egiptului de Jos (Deltă) a unit cele două state. Această uniune, cu excepţia unei perioade scurte, a rămas aproape intactă timp de mai multe milenii, în care s-au succedat 33 de dinastii. Întemeietorul primei dinastii a fost Menes, iar regina ultimei dinastii a fost Cleopatra, care s-a sinucis aproximativ în anul 30 î.e.n. lăsându-se muşcată de un şarpe veninos. Vechii egipteni, recunoşteau trei anotimpuri, determinate în funcţie de manifestările Nilului, fiecare durând câte patru luni. Începutul inundaţiilor marca Anul Nou, moment ce coincidea cu apariţia pe boltă, în acelaşi punct cu Soarele la răsărit, a stelei Sirius, numită, la ei, Soth. Anul era împărţit, iniţial, în douăsprezece luni şi acestea, la rândul lor, având câte trei decade de zile. Când istoria atestată a Egiptului începe să se deruleze, sistemul anului de trei sute şaizeci de zile mai funcţiona, dar se pregătea o reformă importantă. S-a observat că această organizare a timpului ducea la un avans de cinci zile şi un sfert de anul astronomic, iar anotimpurile oficiale nu mai coincideau cu acelea ale naturii. Atunci, i s-au mai adăugat cinci zile datei de treizeci a ultimei luni, zile numite epagomene. Dar nici anul de trei sute şaizeci şi cinci de zile nu corespundea exact celui astronomic, apariţia stelei Sirius continuând să fie decalată cu un sfert de zi pe an faţă de calcule, adică se câştiga o zi la patru ani şi trei sute şaizeci şi cinci de zile la capătul a 365 x 4 adică a 1460 de ani astronomici. După 1461 de ani civili, Sirius răsărea din nou, o singură dată, în acelaşi loc cu Soarele, în prima zi a anului. Serbări extrem de solemne celebrau acest eveniment, iar intervalul de 1461 de ani a primit numele de perioadă sothiacă sau caniculară. Piramidele şi Sfinxul Despre piramide, s-au scris şi se vor scrie multe…versiuni, unele adevărate, altele mai puţin adevărate, altele doar presupuneri şi păreri… Arhitectura Egiptului este cea mai grandioasă şi cea mai durabilă din lume. Masivitatea şi stabilitatea sunt cele două trăsături ce frapează călătorul străin, fie că admiră piramidele, fie că se opreşte la baza pilonilor templelor. Arhitectura este expresia fidelă a sufletului poporului ce a creat-o. Şi, fiindcă pe valea Nilului viaţa terestră avea mai puţină importanţă decât nemurirea, evident că arhitectura funerară a fost mai prolifică. Templele şi mormintele sunt cele care merită întreaga atenţie a cercetătorilor. Despre instrumentele şi metodele de observare astronomică ale vechilor egipteni nu se ştiu prea multe. În aceste condiţii, este uimitoare dispunerea piramidelor, cu o precizie greu de atins chiar şi azi. Savantul Biot le descrie calculele subsidiare astfel: „Pe o platformă de piatră, aliniată perfect la orizontală cu ajutorul echerului şi+al firului de plumb, aşezaţi o riglă cu muchii ascuţite, asemenea celor din mormintele egiptenilor, şi, dimineaţa, în orice zi, orientaţi-o spre punctul de unde răsare Soarele la orizont şi trasaţi pe o platformă o linie dreaptă, după acea direcţiei. Seara, mai trasaţi una urmărind punctul de apus: la egală distanţă între linii, pe bisectoarea unghiului format, veţi obţine meridianul ce vă indică direcţia Nord – Sud. Tot astfel s-a conceput şi orientarea piramidelor.” Pentru a înţelege cât mai bine necesitatea construirii piramidelor, trebuie să înţelegem cât mai bine credinţele vechilor egipteni: aceştia credeau că cel mort se va duce în Lumea de Dincolo, unde îl aştepta fericirea şi o viaţă mult mai bună decât cea pe care a avut-o pe pământ. De aceea, oamenii trebuiau să îşi păstreze corpul pentru Lumea de Dincolo. Aceasta a dus la procesul de mumificare, prin care fiecare corp era îmbălsămat şi apoi îmbrăcat în feşi fine, după care era împodobit cu ce avea mortul mai de preţ: bijuterii, obiecte care pot demonstra că a avut pe pământ o viaţă glorioasă, precum şi alte lucruri despre care se credea că îi pot oferi o viaţă confortabilă în Lumea de Dincolo. Înaintea piramidelor, tipul de mormânt cunoscut sub primele dinastii era mastaba , un fel de trunchi de piramidă, cu baza dreptunghiulară şi cu feţe plane, având o singură deschidere, un fel de uşă pe latura estică. Interiorul adăpostea statui, picturi, inscripţii, păstrate timp de secole. Mastaba era împărţită în trei compartimente: capela, culoarul (sau serdab) şi cavoul. Dintre acestea, numai capela le era accesibilă celor vii. În ea se adunau rudele la anumite ceremonii aniversare şi depuneau ofrande. De aceea, în capelă existau obligatoriu două obiecte: stela, care prezenta date biografice despre cel decedat şi masa de ofrande. Dacă iniţial pereţii erau lipsiţi de orice ornament, cu trecerea timpului au început să fie împodobiţi de sus până jos cu picturi reprezentând scene din viaţa privată. Statui ale defunctului, care întruchipau viaţa dublului său, cel spiritual, erau aşezate în serdab, pe coridorul ce comunica cu exteriorul printr-un tunel îngust. Cea mai importantă parte din mastaba o reprezenta cavoul, ce conţinea sarcofagul din granit roz, calcar albastru sau bazalt negru, în care era închisă mumia. Pentru personajele de rang înalt, lăcaşurile de odihnă eternă erau luxuriante. Dintre cele mai frumoase morminte datând din Vechiul Imperiu se pot cita cele ale lui Ti şi Ptahotep, adevărate tezaure ale capodoperelor artistice ale acestei ere. Perfecţiunea acestor morminte nu poate rivaliza cu, totuşi, cu marile piramide, mormintele faraonilor, construite cu truda şi sacrificiul a sute de mii de suflete. Piramidele sunt asemănătoare ca structură cu mastaba, numai capela fiind suprimată, ea regăsindu-se la exteriorul piramidei, după cum o dovedesc ruinele. Cavoul, situat în mijlocul enormei mase de piatră, era protejat de a fi strivit de greutatea straturilor superioare de cinci încăperi suprapuse, ultima având un fel de acoperiş format din două blocuri înclinate ce respingeau presiunea de o parte şi de alta a liniei verticale centrale. În concluzie, piramida este principala formă de exprimare a artei arhitecturale existente pe malurile Nilului acum 60 de secole. Piramida lui Cheops de la Giseh, denumită astfel după cel ce a dispus să fie construită, faraonul egiptean Cheops (circa 2551-2528 î.Hr.), este cea mai veche şi totuşi unica minune a lumii păstrată mai bine. Datorită mărimii ei este denumită şi „Marea Piramidă” şi menţionată cea dintâi pe lista minunilor lumii. Această piramidă este cea mai mare construcţie ridicată vreodată de om – cu excepţia Zidului chinezesc. Are înălţimea de 146,6 m, adică aproximativ cât un Zgârie-nori cu 50 de etaje. Asemenea tuturor strămoşilor săi, începând cu faraonul Djoser (circa 2609-2590 î.Hr.), şi Cheops dorea să fie înmormântat într-o piramidă care să fie mai mare, mai frumoasă, mai strălucitoare decât toate câte existau. Însă era nevoie de pregătiri complexe încă înainte ca primul dintre cele peste două milioane de blocuri din calcar care constituie piramida să fie adus din cariera aflată pe malul răsăritean al Nilului. În primul rând era vorba de găsirea unui loc potrivit pentru construcţie. Piramida cântăreşte 6 400 000 tone – prin urmare era nevoie de o fundaţie solidă, altfel construcţia s-ar fi năruit sub propria greutate. Acest loc a fost găsit la sud de actuala capitală Cairo, pe o proeminenţă a podişului deşertic, la 7 km vest de actualul sat Giseh - un fundament stâncos care putea susţine greutatea piramidei. Pentru construirea piramidei, mai întâi s-a nivelat fundaţia. S-a construit în jurul suprafeţei propuse un zid etanş, din nisip şi pietre. În pătratul respectiv s-a săpat o reţea deasă de mici canale intersectându-se în unghi drept, care au dat fundaţiei aspectul unei uriaşe table de şah. Aceste canale au fost umplute cu apă, înălţimea nivelului a fost marcată pe pereţii din piatră, după care apa a fost din nou evacuată. Pietrarii au îndepărtat apoi tot materialul de deasupra semnelor care marcau nivelul apei. Canalele au fost apoi umplute cu pietriş, desăvârşind astfel baza piramidei. Aproximativ 4 000 de oameni – artişti şi arhitecţi, meşteri pietrari şi alţi meşteşugari – au lucrat vreme de 10 ani pentru a îndeplini aceste pregătiri. De-abia după aceea s-a putut trece la construirea propriu-zisă a piramidei. Potrivit istoricului grec Herodot (490-420 î.Hr.), lucrările au mai durat aproximativ 20 de ani şi aproape 100 000 de muncitori au mai trudit la enormul mormânt. Mulţi cercetători moderni pun la îndoială adevărul spuselor lui Herodot, susţinând că pentru atâţia oameni nu ar fi existat suficient loc pe şantier; în cadrul unui proiect bine organizat, ca acesta, mai mult de 8 000 de muncitori ar fi ajuns să se încurce reciproc. În vreme construirii piramidelor, Egiptul era o ţară bogată. An după an, de la sfârşitul lui iunie şi până în noiembrie, Nilul inunda terenurile străbătute acoperindu-le cu un strat gros de mâl, care transforma nisipul uscat al deşertului în pământ fertil. Astfel, în anii buni, se puteau culege până la trei recolte – de grâne, fructe şi legume. Prin urmare, din iunie până în noiembrie, ţăranii nu puteau să lucreze pe ogoare. De aceea se bucurau atunci când, în satele lor, pe la mijlocul lui iunie apăreau scribii regali, înscriindu-i pe listele lor mari ca muncitori la piramide. Aproape toţi se înscriau: aceasta nu era prin urmare muncă silnică, ci un serviciu benevol. Existau două motive: fiecare bărbat care participa primea, atât timp cât muncea la piramidă, adăpost, îmbrăcăminte, mâncare şi o mică retribuţie. După patru luni, când Nilul elibera iarăşi terenurile, ţăranii se întorceau în satele lor. În afară de aceasta, pentru fiecare egiptean era o onoare şi o îndatorire firească să ia parte la construirea mormântului faraonului. Căci fiecare din cei care ajutau la aceste măreţe lucrări credea că devine el însuşi părtaş, într-o oarecare măsură, la nemurirea regelui-zeu. Drept urmare, în fiecare an, la sfârşitul lui iunie, mase de ţărani se îndreptau spre Giseh. Acolo erau cazaţi în barăci şi organizaţi în echipe de câte opt oameni. Bărbaţii traversau Nilul cu bacul şi mărşăluiau la carierele de piatră. Aici desprindeau mai întâi blocul din stâncă, iar apoi, înarmaţi cu ciocane, dălţi, ferăstraie şi unelte de găurit îl aduceau la o lăţime şi înălţime cuprinse între 80 cm şi 1,45 m, în funcţie de instrucţiunile primite. Folosindu-se de frânghii şi pârghii, fiecare echipă ridica apoi blocul „ei” pe o sanie de lemn, trăgând-o pe malul Nilului pe o cale acoperită cu scândură groasă. O mică navă cu pânze transporta oamenii şi blocul de piatră, în greutate de până la 7,5 tone, pe malul opus. Piatra era apoi târâtă până la şantier, pe un drum şi el pardosit cu scânduri. Cum macaraua şi scripetele nu fuseseră încă inventate, acum urma partea cea mai dificilă a muncii: utilizând frânghii şi pârghii, muncitorii împingeau şi trăgeau sania şi blocul, urcând o rampă în spirală, construită din cărămizi făcute din mâlul Nilului. Ajunşi sus, în zona deja terminată a piramidei, blocul era poziţionat cu precizie de milimetri, în locul indicat de un maistru constructor. Cu cât creştea piramida spre cer, cu atât rampa devenea mai lungă şi mai îngustă şi cu atât mai mică platforma de lucru din partea superioară. Prin urmare, munca devenea tot mai anevoioasă. Apoi urma cea mai periculoasă parte: „piramidionul”, blocul de la vârf, înalt de 9 m, a fost cărat pe rampă până sus şi poziţionat. Nu este cunoscută cifra celor ce şi-au pierdut viaţa în această ultimă operaţiune. Astfel a fost înălţat, după o muncă de 20 de ani, miezul piramidei, alcătuit din 128 de straturi şi cu 4 m mai înalt decât Domul din Strassburg. La acel moment piramida semăna foarte mult cu ceea ce vedem astăzi – un munte în trepte. Dar construcţia nu era încă desăvârşită: spaţiile goale au fost umplute cu pietre, astfel încât piramida prezenta în final o suprafaţă netedă, şi nu în trepte. Într-un final, exteriorul a fost îmbrăcat cu plăci din calcar orbitor de alb. Marginile plăcilor erau atât de exact tăiate, încât nici măcar o lamă de cuţit nu pătrundea în spaţiul dintre ele; astfel, piramida lăsa impresia unui uriaş munte de piatră, construit dintr-o singură bucată. Plăcile exterioare au fost de asemenea şlefuite perfect, strălucind ca oglinda; în lumina Soarelui sau chiar a Lunii, mormântul lui Cheops – după cum relatează martorii oculari – lucea misterios, ca un cristal uriaş luminat din interior. Dar Piramida lui Cheops nu este în întregime din piatră. În mijlocul construcţiei se găseşte un sistem ramificat de pasaje, care conduce printr-un coridor lung de 47 de m, „galeria cea mare”, către o încăpere de 10,50 m pe 5,30 m şi înaltă de 5,80 m, camera regelui. Pereţii încăperii sunt căptuşiţi în întregime cu granit, dar nu sunt ornamentaşi. Aici se găseşte un sarcofag mare, gol, din granit, al cărui capac lipseşte. Se ştie că sarcofagul a fost introdus aici înainte de terminarea piramidei, căci el nu încape pe coridoare. Asemenea camere regale au fost descoperite în aproape toate piramidele egiptene, ele servind ca loc de odihnă veşnică a faraonului. Două canale înguste de aerisire porneau din camera regelui făcând legătura cu exteriorul. Din câte se pare, ele ar fi trebuit să-i uşureze faraonului mort înălţarea către aştrii cerului. După moarte, corpul regelui era îmbălsămat cu grijă, căci el nu putea să-şi continue viaţa de dincolo dacă trupul nu rămânea intact. În cursul acestei proceduri anevoioase, se îndepărtau creierul şi viscerele, cadavrul era conservat în leşie şi înfăşurat cu pânză de in. Toată procedura era însoţită de citirea unor texte sfinte şi gesturi ceremoniale. După 70 de zile, mumia era depusă în camera mortuară. Viscerele erau şi ele aduse în vase etanşe, aşa-numitele „canope”, care erau plasate alături de sarcofag în camera mortuară. În vreme ce rămăşiţele pământeşti ale faraonului îşi găseau liniştea în locul de veşnică odihnă din piramidă, aşa-numitul „ka” al decedatului părăsea camera mortuară. „Ka” era în credinţa egipteană cel de-al doilea eu, un fel de imagine oglindită a omului viu, care părăsea trupul când acesta murea şi se putea mişca liber între lumea de aici şi cea de dincolo. Acest „ka”, prin urmare, părăsea camera mortuară şi se urca pe învelişul exterior al piramidei, care era atât de neted, încât nici un muritor nu se putea căţăra pe el. În vârful piramidei aştepta zeul Soarelui, Ra, tatăl fiecărui faraon, în barca sa solară, în care regele decedat îşi începea acum călătoria în nemurire. Astăzi, unii oameni de ştiinţă contestă că Marea Piramidă ar fi adăpostit cu adevărat rămăşiţele faraonului Cheops, aceasta deoarece camera mortului este total lipsită de ornamentaţii, contrar obiceiurilor, iar sarcofagul în care trebuia să fie depus trupul regelui mort este nefinisat şi capacul lipseşte. Vreme de mai bine de 3000 de ani interiorul piramidei a rămas neatins de mâna omului, protejat de intrările zidite, dar şi de credinţa că mormintele regale ar fi păzite de spirite ce-i ucid pe toţi cei care intră înăuntru. Prin urmare, profanatorii de morminte au pătruns mult mai târziu în piramidă. Primul a fost califul Abdallah al-Mamun (813-833 d.Hr.). El a pus să se sape un tunel până în camera mortuară, sperând să găsească aici mari bogăţii ca în alte morminte regeşti. Dar nu a găsit nimic, piramida lui Cheops devenind neinteresantă pentru căutătorii de comori. Nu însă şi pentru alte categorii de hoţi: arabii au incendiat o parte a oraşului Cairo şi l-au distrus complet în anul 1168 d.Hr., pentru a nu-l lăsa să cadă în mâinile cruciaţilor creştini, iar mai târziu egiptenii au smuls lespezile de calcar de pe exteriorul piramidei, utilizându-le pentru reconstruirea caselor. Şi astăzi se regăsesc vechile plăci în multe moschei din oraş. Nu s-a mai păstrat decât nucleul în trepte al piramidei, aşa cum îl admiră azi turiştii. Acestui furt de piatră i-au mai căzut pradă vârful piramidei precum şi primele câteva straturi ale construcţiei. Din această cauză ea nu mai măsoară acum 146 m, ci 137 m. Vârful piramidei este acum format de un pătrat cu latura de circa 10 m. Piramida de la Saqqara Piramida în trepte de la Saqqara a fost proiectată de Imhotep, arhitectul regal, pentru regele Djoser din dinastia a III-a. Dominând cel mai vechi complex de piramide descoperit până acum în Egipt, ea este cea mai veche construcţie din lume de această mărime, clădită din piatră. Sfinxul Sfinxul se află pe platoul Giseh, la aproximativ 10 km vest de Cairo, în partea de nord-est a Văii Templului lui Chefren. Ultimele teorii spun că Sfinxul a fost construit in timpul celei de a IV-a Dinastii de către Chefren, in anul 2500 î.Hr., după construcţia piramidei acestuia. Dovezi arheologice si geologice arată că eroziunea Sfinxului se datorează în principal apei si mai puţin nisipului şi că ar fi fost construit cu 7.000 - 10.000 de ani în urmă, fiind doar restaurat de Chefren. Robert Bauval şi Graham Hancock au dezvoltat o altă teorie care spune că Sfinxul (luând în consideraţie aşezarea sa în funcţie de piramidele învecinate şi scrierile vechi egiptene) este o parte (dacă nu cel mai important element) a unei hărţi astronomice care are strânsă legătură cu constelaţia Orion. Ei au concluzionat că cea mai bună potrivire a hărţii ar fi cu poziţia pe care au avut-o stelele în anul 10.500 î.Hr. Nu există nici o inscripţie sau scriere care să indice clar data construcţiei. Există doar indicii care susţin ipoteza că Sfinxul ar fi existat înaintea piramidelor. Numele de Sfinx vine de la cuvântul grecesc “shingo” care înseamnă “a strangula” şi grecii l-au folosit pentru prima dată numind o creatură fabuloasă care avea capul unei fete, corpul unui leu si aripi de pasăre care îşi strangula victimele. Sfincşii sunt construcţii obişnuite în Egipt si sunt priviţi ca protectori, gardieni la intrarea templelor. Sfincşii au fie cap de berbec şi corp de leu, cap de uliu şi corp de leu sau capul unui rege sau zeu şi corp de leu. “Marele Sfinx” de pe platoul de la Giseh este o creatură care are capul unui rege (al lui Chefren, se crede) sau zeu şi corp de leu. Ultima dintre teoriile construirii Sfinxului este că acesta a fost construit de către regele Chefren (2558 - 2532 î.Hr.), regele celei de a 4-a dinastii. Chefren a fost unul dintre fiii lui Cheops. Sfinxul se aliniază cu piramida lui Chefren la capătul drumului pietruit şi se crede că ar fi fost construit pentru a păzi piramida faraonului. A fost de multe ori îngropat de nisipuri şi, se spune că, în jurul anului 1400 î.Hr. regele Thutmose, pe vremea când era înca prinţ, a mers la vânătoare şi, obosit, a adormit la umbra Sfinxului. Dormind, a visat că Sfinxul i-a vorbit si i-a cerut să-l dezgroape de sub nisipuri, ceea ce regele Thutmose a făcut, restaurând această construcţie. Sunt zvonuri că la restaurările de la începutul secolului XX au fost descoperite tuneluri, pasaje si camere secrete. Nu se ştie însă dacă acestea au fost construite o dată cu statuia sau sunt rezultatul jefuitorilor de comori. Sfinxul are corpul unui leu şi capul unui rege sau zeu. Privit din profil, îţi dai seamă că are capul mult mai mic în comparaţie cu corpul. Corpul are o lungime de 73 m si o înălţime de 20 m. Numai labele au o lungime de 17 m iar partea din spate are 52 m. Capul are 6 m înălţime şi 4 m lăţime, iar numai ochii au 2 m înălţime. Nasul si barba lipsesc, doar barba fiind expusă la Muzeul Britanic. În trecut, statuia a fost pictată: roşu pentru faţă şi corp, şi galben cu dungi albastre pentru cap. Sfinxul a fost construit pe locul unei cariere de piatră şi se pare că a fost sculptat dintr-o singură bucată de piatră de var. Astăzi, statuia se fărâmiţează din cauza vântului, umidităţii şi a poluării din Cairo. Au avut loc câteva restaurări în timp şi s-au adăugat noi blocuri de piatră, dar păstrarea acestei capodopere este încă o problema. Valea Regilor Odată, se credea că Valea Regilor nu mai ascunde nici un secret şi că toate mormintele au fost descoperite. Până când un om şi sponsorul său, au petrecut câţiva ani buni căutând un mormânt pe care ei îl credeau cruţat de jefuitori şi arheologi. Astfel, în noiembrie 1922, acest mormânt a fost descoperit, păstrându-se aproape intact mai bine de 3000 de ani. Este vorba despre mormântul lui Tutankamun, fiul faraonului Akhenaton. Turismul. În anul 2000, 4 489 000 turişti străini . Venituri din turism: 3,9 miliarde $. Principalele zone sau obiective: capitala Cairo şi împrejurimile (Giseh, Saqqara, Abusir, Dahshur, Heliopolis, Menphis, oaza El Faiyum şi altele), cu numeroase temple, piramide (cele mai multe dintre cele 100 existente în Egipt, dintre care cele 3 mari piramide ale lui Cheops, Chefren şi Mykerinos); Sfinxul de la giseh, necropole, obeliscuri, vestigii romane, greceşti, copte, palate, moschei (numai în Cairo există peste 400), muzee şi multe altele. Apoi zona Luxor – Karnak şi împrejurimile (Theba, Valea Regilor, Valea Reginelor, Templul lui Seti I şi altele), cu palate, vestite temple, necropole ale faraonilor din dinastiile 11 – 19, aici descoperindu-se mormântul lui Tutankamon. Urmează zona Assuan – Abu Simbel, cu mari temple (Abu Simbel, cu statui uriaşe, de peste 20 m înălţime, ale faraonului Ramses al II - lea), lacul de acumulare Nasser şi barajul Sadd-al-Ali, vechiul baraj – cu un spectacol de sunet şi lumină în fiecare seară la Shellal; oraşul Alexandria şi împrejurimile, cu vestigii romane, greceşti, copte (renumite catacombe), maure plus moschei, staţiuni balneomaritime pe ţărmul Mării Mediterane (Agami, Hannonville, Maamoura, etc.); tot pe ţărmul mediteranean, mai spre vest, se află staţiunile Marsa Matruh, Sallum; unele oaze (Kharga, Siwa, etc.), cu vestigii romane, temple. Şi nu în ultimul rând, staţiunile balneomaritime de la Marea Roşie, amenajate în ultimele două decenii (Hurghada, pe ţărmul african, Dahab, Nuweiba, Sharm el Sheikh, pe ţărmul asiatic al Peninsulei Sinai; tot în această peninsulă, un obiectiv deosebit de important este Muntele Sinai, cu mănăstirea Sf. Caterina (sec. IV d.Hr.) Ştiaţi că… • Pe suprafaţa bazei Piramidei lui Keops de 230 x 230 m ar încăpea împreună cele mai mari 5 biserici din lume – San Pietro de la Roma, St Paul’s Cathedral şi Westminster Abbey de la Londra, domurile din Florenţa şi Milano? • Din masa de piatră care constituie Piramida lui Keops ar fi putut fi construite toate bisericile ridicate în Germania în ultima mie de ani? • Piramida lui Cheops a fost construită din 2.300.000 de blocuri de piatră, fiecare bloc cântărind in medie 2,3 tone? Egiptul în imagini Nefertiti (reconstituire) Sfinxul Una din faimoasele piramide Templul din Luxor Piramida în trepte de la Sakkara Cele trei mari piramide de la Giseh Templul din Luxor Tutankhamon Bibliografie • Geografie fizică – Manual pentru clasa a IX-a, Ed. Corint, anul 2000; • Geografie – Manual pentru clasa a X-a, Ed. Humanitas Educaţional, anul 2000; • Revista „Arborele Lumii”, pagina 3 şi pagina 10; • Atlasul Geografic Şcolar – Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; • Revista „National Geographic” – iulie 2003 • „Cele şapte minuni ale lumii” – Ed. RAO-enciclopedia RAO; • www.discoveryeurope.com - imagini

EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT HOTĂRÂTOR ÎN DECIZIA DE INVESTIŢII

Planul: 1. EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT HOTĂRÂTOR ÎN DECIZIA DE INVESTIŢII 4 1.1. Conceptul de eficienţă economică a investiţiei 4 1.2. Posibilităţi de cuantificare a eficienţei economice 6 1.3. Necesitatea calculării eficienţei economice a investiţiilor 7 1.4. Corelaţia economică între optim şi eficient 9 2. INDICATORI DE EVALUARE ŞI ANALIZĂ A EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR 11 2.1. Particularităţile indicatorilor de evaluare şi eficienţă economică a investiţiilor 11 2.2. Clasificarea indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor 13 2.3. Determinarea indicatorilor de bază ai evaluării şi analizei eficienţei economice a investiţiilor în economia de piaţă 15 2.3.1. Indicatori cu caracter general 15 2.3.2. Indicatori de bază 17 2.3.3. Indicatori suplimentari 22 3. Concluzie 23 4. Bibliografie 24 1. EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT HOTĂRÂTOR ÎN DECIZIA DE INVESTIŢII 1.1. Conceptul de eficienţă economică a investiţiei Pentru realizarea unui obiectiv de investiţii, în practică există mai multe posibilităţi concretizate în diferite variante, fiecare având avantajele şi dezavantajele sale. De aceea este necesar ca alegerea variantei după care se va executa investiţia să fie făcută pe baza unor criterii şi calcule riguros ştiinţifice. Aceste calcule trebuie să indice alegerea acelei variante care prezintă cele mai mari avantaje, altfel realizarea investiţiei se va dovedi neinspirată. În această idee, realizarea unor obiective de investiţii cu efort economic (de muncă vie şi muncă trecută - materiale) mai mic decât cel propus, reprezintă concretizarea unei activităţi desfăşurată în mod eficient. În esenţă, prin eficienţa economică a investiţiilor trebuie să se înţeleagă faptul că prin consumarea unor fonduri de investiţii se impune obţinerea de rezultate maxime. O expresie la modul general a eficienţei economice este dată de relaţia dintre efectele utile obţinute dintr-o anumită activitate economică şi cheltuielile, adică eforturile, realizate în activitatea respectivă. În expresie matematică, eficienţa economică se exprimă sub forma: Ee = Ef / Er maxim, adică maximizarea efectelor, sau Ee = Er / Ef minim, adică minimizarea eforturilor, Ef unde: Ef- efectul economic; Er - efortul economic Aşadar, eficienţa economică înseamnă obţinerea unor efecte economice utile, în condiţiile cheltuirii într-un mod raţional şi economicos a unor resurse materiale, umane, financiare, folosindu-se pentru aceasta metode ştiinţifice de organizare a activităţii. Nivelul eficienţei este cu atât mai ridicat cu cât este mai mare efectul util pe unitate de efort cheltuit sau cu cât este mai mic efortul consumat raportat la o unitate de efect util. Făcând o analiză a noţiunii de eficienţă economică a investiţiilor se constată că aceasta este o sumă de factori calitativi, fapt ce îi conferă acesteia un caracter complex, vizând perfecţionarea activităţii în domeniul în care are loc punerea în funcţiune a investiţiei respective, care poate fi de modernizare, retehnologizare, reconstrucţie sau dezvoltare. Studiul eficienţei economice a investiţiilor presupune în fond o analiză cauzală a factorilor care determină decizia în mediul de risc aferent. De fapt analiza eficienţei economice a investiţiilor răspunde la întrebările: ■ cum se folosesc? ■ cât se consumă din resurse? urmărindu-se atât gradul de valorificare cât şi economisirea lor. în acest context este necesar ca resursele să fie cât mai riguros structurate după criterii care să corespundă cerinţelor analizei economice. În practica curentă de realizare a investiţiilor se face adesea greşeala când se consideră că noţiunea de eficienţă economică a investiţiilor este una şi aceeaşi cu rezultatele utile ale acestora. Spre exemplu: vânzarea unor produse de un nivel calitativ superior se apreciază ca fiind întotdeauna o activitate eficientă. în realitate, obţinerea unei calităţi superioare poate fi rezultatul unui consum de muncă exagerat care face ca activitatea să se desfăşoare în mod ineficient. Realizarea unor produse de o calitate superioară constituie o condiţie de bază a unei activităţi eficiente, dar realizarea acesteia cu costuri foarte mari este de neadmis. Aşa după cum a fost prezentat, în urma efortului de investiţii se obţin diverse efecte economice reflectate de fapt şi pe plan financiar. Nivelul acestor efecte, în raport cu efortul investiţional dă măsura eficienţei investiţiei. De regulă, efectele economice obţinute, în funcţie şi de caracterul investiţiei pot fi: ■=> de reducere a costurilor de funcţionare a utilajelor, ce se realizează pe seama investiţiilor de înlocuire a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor; => de diminuare a cheltuielilor cu munca prezentă (forţa de muncă), ca urmare a promovării noilor tehnologii prin lucrări de retehnologizare, reutilare sau modernizare; ■=> de sporire a rentabilităţii agentului economic care de fapt este scopul tuturor lucrărilor de investiţie pentru dezvoltare, modernizare, retehnologizare; ■=> de obţinere a unor efecte pe perioade îndepărtate, de natura investiţiilor strategice sau cele de interes general, cum ar fi spre exemplu cheltuieli făcute pentru îmbunătăţirea microclimatului într-o secţie de producţie. Este cunoscut faptul că prin realizarea unui obiectiv de investiţii se urmăreşte obţinerea unui efect sau altul, dar efectele au un caracter complementar, influenţându-se unele pe altele, iar determinarea eficienţei se face prin cumularea tuturor efectelor. O eficienţă economică ridicată se obţine în condiţiile aplicării în procesul de producţie a unor tehnologii moderne şi care valorifică la cote superioare materiile prime şi energia, asigurând produse de calitate superioară la un cost redus. Mărimea eficienţei economice influenţează în primul rând agentul economic unde ea se înregistrează, dar ea are importanţă şi pentru economia naţională în ansamblul ei, căci prin creşterea producţiei reducerea costurilor de fabricaţie, sporirea rentabilităţii, etc. se obţine un spor al venitului naţional. De fapt, în ansamblu, corelaţia dintre eforturi şi efecte din punct de vedere : cantitativ se exprimă prin indicatori de eficienţă care de regulă îmbracă forma unui raport matematic. Dat fiind caracterul său complex, eficienţa economică a investiţiilor nu poate fi exprimat printr-un singur indicator. Este necesar să se folosească un sistem de indicatori de eficienţă pentru a evidenţia toate corelaţiile posibile. Calculat pe baza uneia sau a două caracteristici ale mijlocului fix care realizează eficienţa economică, un anumit indicator va reflecta doar o parte a eficienţei economice a investiţiei. Oricât ar fi de explicit şi de condensat, un indicator nu poate cuprinde sau reflecta întreaga eficienţă economică a inves¬tiţiilor, aceasta datorită caracterului complex al eficienţei. Desigur, calcularea tuturor rezultatelor unei investiţii şi compararea lor cu eforturile necesare pentru realizarea sa este greoaie şi foarte dificilă, iar cei câţiva indicatori pe baza cărora se face analiza trebuie de aşa manieră aleşi încât să reflecte aspectele cele mai semnificative ale fenomenului economic supus analizei. Practic, pentru caracterizarea eficienţei economice a investiţiilor se cal¬culează câţiva indicatori şi nu este exclusă posibilitatea ca pentru o variantă, unii dintre ei să fie favorabili, iar alţii să fie nefavorabili. în astfel de situaţii se recurge la mărirea numărului de indicatori de aşa manieră încât elementele dominante care determină în final opţiunea, să fie scoase la iveală şi să fie reprezentative. Aşadar, eficienţa economică a investiţiilor reiese din raportarea efectelor obţinute în urma punerii în funcţiune a unui obiectiv la eforturile necesare pentru realizarea acestuia. Eficienţa economică a investiţiilor reprezintă de fapt core¬larea rezultatelor obţinute pe multiple planuri ca urmare a efectuării unei investiţii prin stabilirea unei conexiuni între cauză şi efect. 1.2. Posibilităţi de cuantificare a eficienţei economice Adoptarea unei decizii de investiţii presupune în primul rând o analiză multifactorială din care nu trebuie să lipsească gradul de solicitare al pieţei, disponibilul financiar, necesarul şi nivelul de pregătire a forţei de munca, baza de materii prime şi materiale, amplasarea în zonă şi nu în ultimul rând condiţiile economico-sociale şi politice concrete cu care se confruntă ţara. Desigur, o importată de necontestat în luarea unei decizii privind actul investiţional îl are cuantificarea fenomenului economic, aceasta întrucât sta¬bilirea eficienţei economice în domeniul investiţiilor ridică probleme greu de rezolvat, care de fapt decurg din însăşi caracterul complex al investiţiilor. Bunăoară, există situaţii când rezultatele economice ale unei investiţii nu pot fi cuantificate sau nu se pot determina cu precizie, cum sunt spre exemplu obiectivele cu caracter social sau cultural pentru care de fapt nu se dispune de instrumente de măsurare precisă a rezultatelor. O altă categorie de lucrări de investiţii pentru care cuantificarea eficienţei economice este greoaie, dacă nu imposibilă, sunt cele care urmăresc doar îmbunătăţirea calităţii produsului finit. Este cunoscut faptul că o calitate supe¬rioară a produsului implică costuri suplimentare, fapt ce se răsfrânge asupra preţului, dar nu de puţine ori îmbunătăţirile succesive ce se aduc produselor au ca scop menţinerea competitivităţii acestora pe piaţă, ele urmând a fi vândute la acelaşi preţ chiar şi după îmbunătăţirile aduse. Alte investiţii se fac cu scopul măririi siguranţei în exploatare sau îm¬bunătăţirii microclimatului de producţie, ori a echipamentului de protecţie, ceea ce de asemenea nu oferă posibilităţile practice de măsurare a efectelor. În procesul investiţional sunt frecvente cazurile când deciziile se referă la posibilitatea de a dezvolta un agent economic existent sau de a realiza un obiectiv nou. Oricare ar fi caracterul unei investiţii, dezvoltare sau obiectiv nou, în analiza eficienţei economice este necesar a se compara caracteristicile, costurile, pre¬cum şi nivelul performanţelor aferente capacităţilor care urmează a fi construite şi puse în funcţiune, cu aceleaşi date ce privesc capacităţile existente, cu scopul de a scoate în evidenţă eventualele costuri suplii îentare. O problemă majoră pentru decidentul investiţional este atunci când trebuie să aleagă fie varianta care prevede mari economii cu munca vie fie pe aceea în care economia de muncă trecută (materiale) este mai mare. Desigur, sunt preferate variantele care realizează creşterea productivităţii muncii, adică economii cu munca vie, dar tot cu efecte economice favorabile sunt şi variantele care au ca obiectiv reducerea consumului de materiale şi materii prime, adică economii de muncă trecută, mai ales când acestea sunt din import. Dar decizia cea mai dificilă este pentru alegerea din numărul total de variante existente pe aceea care încor¬porează cele mai mici valori de investiţie în favoarea acelei variante care prevede cheltuielile cele mai reduse de exploatare a obiectivului pus în funcţiune. Într-o astfel de situaţie calculele de eficienţă economică a investiţiilor constituie un bun instrument pentru alegerea acelor soluţii sau variante pentru :are, cu eforturile minime să se obţină efecte maxime. De precizat faptul că nu întotdeauna varianta care prevede cele mai mici eforturi reprezintă şi soluţia cea mai bună, după cum nu întotdeauna variantei care realizează performanţa cea aiai înaltă îi corespunde şi eficienţa maximă. De fapt, calculele de eficienţă economică a investiţiilor constituie un instru¬ment matematic, care folosit la momentul de decizie, determină luarea unei hotărîri judicioase în ce priveşte actul investiţional. În cuantificarea eficienţei economice a investiţiilor un mare neajuns îl constituie faptul că nu întotdeauna se poate face o confruntare elocventă i calităţilor şi a defectelor variantelor supuse comparării, aceasta ca urmare a caracterului de unicat al multor obiective de investiţie, conferit de însăşi: parametrii obiectivului în sine. De fapt, în limbaj investiţional, fiecare variantă presupune existenţa unui proiect independent a cărui elaborare necesită timp şi efort financiar, iar dintr-un număr de variante posibile şi elaborate una va avea indicatorii economici cei mai buni, va fi cea mai eficientă, deci va fi varianta aleasă. 1.3. Necesitatea calculării eficienţei economice a investiţiilor Este bine cunoscut faptul că în activitatea de investiţii, chiar mai sever decât în ori care altă activitate economică: cercetare, proiectare, producţie, servicii etc, cheltuielile se evidenţiază cu o maximă rigurozitate, aceasta, pe de o parte se datorează faptului că în marea majoritate capitalul investit este împrumutat, pentru care se plăteşte o dobândă, iar pe de altă parte faptului că odată proiectul de investiţii materializat în construcţii, utilaje, etc. devine ireversibil în condiţii avantajoase. De regulă, erorile săvârşite în proiectarea sau edificarea lucrărilor de investiţii sunt deosebit de păguboase, generând uneori mari cheltuieli suplimentare pentru corectare. Stabilirea cheltuielilor de investiţii precum şi a efectelor acestora, rezultate ca urmare a materializării unui proiect, exprimă de fapt calculul de eficienţă economică al proiectului de investiţii analizat. Într-o economie concurenţională, în care cererea şi oferta pieţei este elementul hotărâtor în buna desfăşurare a activităţii economice, compararea rezultatelor, a efectelor economice cu eforturile depuse, adică cu costurile aferente este o necesitate a unui management eficient, raţional. Practica economică a demonstrat faptul că o evaluare a eficienţei economice a unei investiţii se poate realizeze numai prin analiza, şi compararea în comun a eforturilor şi a efectelor acesteia. De fapt, efectele economice ale unui proiect care urmează a fi pus în operă pot fi calculate doar pe baza rezultatelor obţinute de la obiective similare realizate în ţară sau străinătate, la care se au în vedere posibilităţile de perfecţio¬nare aplicabile proiectului, eventualele devalorizări posibile şi nu în ultimul rând condiţiile socio-politice ale perioadei şi perspectivei, luate în calcul pe un orizont de timp suficient de mare, astfel încât să acopere cel puţin previzional, durata normată de viaţă a obiectivului. Deci, în activitatea de investiţii se operează cu informaţii având un avansat grad de certitudine în ceea ce privesc eforturile, costurile investiţionale, şi cu niveluri, valori, mărimi, intensităţi, de regulă previzionate în ce priveşte efectul. Dat fiind specificul activităţii de investiţii şi ca urmare a documentaţiilor şi a proiectelor tehnice elaborate, putem cunoaşte cu o anumită anticipaţie şi cu suficient de mare exactitate mărimea eforturilor economice, adică costurile de realizare a obiectivului, în schimb mărimea efectelor scontate ca urmare a realizării investiţiei, a rentabilităţii acesteia şi în general a eficienţei lor este rezervat doar viitorului şi prezintă un anumit nivel de incertitudine şi risc. Datorită viitorului incert, după cum am arătat, al rezultatelor obiectivului de investiţii, sunt necesare investigaţii asupra viitorului, ca astfel să se poată determina nivelul de risc al investiţiei. în acest sens se vor face aprecieri în legătură cu posibilele schimbări ce pot surveni în legătură cu cererea pieţei, cu preţul acceptat de ea, cu nivelul de calitate solicitat, cu productivitatea ce se cere - deci implicit cu îmbunătăţirile tehnologice ce se impun, etc, funcţie de care se încearcă o estimare a nivelului rentabilităţii ce se poate obţine. în consecinţă, pentru ca o investiţie ce se realizează pe baza unor calcule de profit şi a unei rate a rentabilităţii să aibă sorţi de izbândă este necesar ca aceşti indicatori să fie ajustaţi cu indicatorii de risc posibil. Numai aşa investitorul poate fundamenta deciziile cele mai realiste, evitând surprizele neplăcute. În schimb, în vederea prevenirii sau evitării unor consecinţe nedorite în ce priveşte decizia de investire, un manager profesionist va elabora o serie de calcule probabilistice sau simulări de stări şi situaţii care să-i permită o estimare cu un grad mare de exactitate a unor modificări de cereri ale pieţei cu privire la cantitate, preţ, calitate, etc. În această conjunctură, ce precede luarea unei decizii de investire, în care elementul dominant şi hotărâtor este realizarea unui câştig, a unei profitabilităţi cât mai mari, este evidentă necesitatea evaluării oricărui proiect din punct de vedere al eficienţei economice. De fapt, evaluarea oricărui proiect de investiţii urmăreşte în primul rând costurile şi încasările realizate de agentul economic, iar apoi implicaţiile acestora în ansamblul economiei naţionale. întrucât pentru orice investiţie viitorul este mai mult sau mai puţin incert, calculele de eficienţă trebuie să cuprindă şi evaluarea riscului pe care îl implică investiţia, risc ce urmează a fi asumat atât de agentul economic cât şi de banca finanţatoare, de furnizorul de utilaje, într-un cuvânt de toţi coparticipanţii la realizarea obiectivului. 1.4. Corelaţia economică între optim şi eficient În principiu, noţiunea de optim este legată de o perfecţiune care trebuie să caracterizeze o activitate ce este coordonată şi realizată fără cusur, ireproşabil. În acest caz vorbim de un optim absolut, întrucât pe măsură ce activitatea practică se îmbunătăţeşte, se ivesc noi posibilităţi de perfecţionare a acestora, dar care întotdeauna are rezerve de mai bine. Din punct de vedere investiţional, când numărul de variante de proiect este limitat, există întotdeauna o varinată care va avea indicatorii economici cei mai buni, deci va fi o variantă optimă, cea mai eficientă. In acest caz este vorba de un optim relativ. În procesul de optimizare, eficienţa economică apare ca un scop determinat fie de maximizarea rezultatelor, fie de minimizarea eforturilor şi a consumurilor de materiale, de muncă şi bani. Despre o activitate se spune că este eficienta, doar atunci când aceasta a depăşit nivelul care înregistreză pierderi şi se termină cu o activitate optimă. Noţiunea de optim şi cea de eficient sunt folosite în teoria şi practica economică în mod corelat şi aceasta întrucât între ele există o legătură necesară, de interdependenţă în ultimă instanţă, ele neputându-se confunda, dar nici nu pot fi luate în considerare separat una de alta. Confundarea celor două noţiuni între ele este exclusă prin însăşi faptul că optimul reflectă starea de echilibru ce se află în economie, între laturile interde¬pendente ale producţiei sociale, care rezultă de fapt dintr-un anumit mod de repartizare a resurselor economice utile, în condiţiile economisirii muncii sociale. Deci, între cele două noţiuni, de optim şi de eficienţă, există o dependenţă indisolubila, adică eficienţa economică dobândeşte un caracter real, concret şi aceasta doar atunci când este legată de o anumită structură a resurselor, de posibilităţile optime de utilizare a acestora, în concordanţă cu mărimea nevoilor, iar optimul economic trebuie să se supună unui scop anume, concretizându-se într-un criteriu de eficienţă economică. Desfăşurarea unei activităţi optime apare ca o consecinţă de strictă necesi¬tate pentru fiecare agent economic în parte, aceasta cu scopul asigurării unei eficiente economice cât mai ridicate. În fapt, procesul de optimizare asigură echilibrul cel mai avansat între factorii de producţie, întrucât se realizează în raport cu anumite restricţii existente şi în numele unui scop bine stabilit. în acest timp, optimizarea activităţii economice de producţie permite o fundamentare a nivelului real, concret al eficienţei economice, căutându-se posibilitatea de atingere a mărimii sale externe, fie prin maximizarea efectelor cu mijloacele existente, fie prin minimizarea cheltuielilor totale ce privesc realizarea obiectivului propus. La nivelul macroeconomic, procesul de optimizare se exprimă prin echili¬brul ce se statorniceşte între resursele materiale şi de muncă existente într-o anumită perioadă dată şi structura producţiei, corespunzătoare cerinţelor so¬cietăţii şi se fundamentează pe caracteristicile ramurilor şi a produselor precum şi pe rolul funcţional al acestora. în ce priveşte optimul structurii economiei naţionale, acesta se asigură atât prin respectarea criteriilor obiective ale diviziunii sociale, cât şi prin aplicarea principiilor eficienţei producţiei sociale. 2. INDICATORI DE EVALUARE ŞI ANALIZĂ A EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR 2.1. Particularităţile indicatorilor de evaluare şi eficienţă economică a investiţiilor În analiza eficienţei economice a investiţiilor un instrument important de investigare îl constituie indicatorii economici. Rolul lor este acela de a exprima conţinutul real al diferitelor caracteristici ale fenomenului economic, din activi¬tatea investiţională, supus analizei, cum ar fi bunăoară: raportul dintre mărimile acestor caracteristici, corelaţiile dintre ele, evoluţia lor în timp, etc. Aceşti indicatori fac parte din instrumentul de bază folosit pentru măsurarea şi analiza eficienţei economice în cadrul evaluării proiectelor de investiţii, reprezentând caracteristici cantitative, mărimi şi valori, cu ajutorul cărora se exprimă nivelul eficienţei economice. În esenţă, indicatorii economici au menirea de a atenţiona decidentul asupra condiţiilor concrete în care funcţionează sistemul economic în perioada anali¬zată, iar neluarea lor în seamă sau ignorarea informaţiilor furnizate de ei pot conduce la o funcţionare ineficientă a sistemului sau chiar blocarea acestuia. Indicatorii de eficienţă economică se obţin prin calcule şi prin prelucrarea informaţiilor iniţiale, existente în documentaţia de proiectare. Fiecare indicator economic, prin exprimarea pe care o are, face referire la una sau mai multe caracteristici, ceea ce denotă că un fenomen economic poate fi caracterizat printr-un număr mai mic sau mai mare de indicatori, potrivit complexităţii acestuia, scopului urmărit şi nu în ultimul rând a însuşirilor sale. O analiză pertinentă a unui fenomen economic din activitatea de investiţii, şi nu numai, depinde de gradul de cunoaştere a trăsăturilor fundamentale ale fenomenului studiat, precum şi de fidelitatea cu care indicatorii construiţi reflectă conţinutul real al acestor trăsături. Ori, tocmai această ultimă condiţie ridică cele mai mari dificultăţi în activitatea practică şi aceasta din mai multe considerente. în primul rând datorită faptului că în majoritatea cazurilor fenomenele economice au şi caracteristici atributive care nu se pretează la cuantificare. în altă ordine de idei, din interacţiunea mai multor caracteristici rezultă altele noi care nu sunt constituite doar dintr-o simplă sumă a celor primare, ci pe baza unor reguli mult mai complexe, iar nu în ultimul rând trebuie avut în vedere faptul că o caracteristică se poate exprima nu numai printr-o valoare ci şi printr-un sistem de valori, fapt ce complică analiza economică făcută activităţii de investiţii. În acest context, indicatorii economici au menirea de a ajuta la fundamen¬tarea adoptării deciziilor de aşa manieră încât resursele financiare disponibile să fie consumate în valorile cele mai mici posibile, dar cu realizarea de efecte economice dintre cele mai mari. Indiferent sub ce formă se va materializa activitatea de investire (obiective noi, modernizări, retehnologizări, dezvoltări, plasamente de capital, etc.) a agentului economic, un aspect al problemei rămâne sigur şi anume acela al obţinerii de profit maxim. Desigur, în activitatea practică, pentru realizarea unui obiectiv de investiţii există mai multe posibilităţi concrete, iar pentru fiecare dintre acestea, mij¬loacele de realizare diferă atât ca structură cât şi ca volum, evident cu rezultate diferite. Aşadar, problematica investiţională este complexă şi arareori identică sau cel puţin asemănătoare, de fapt, fiecare obiectiv de investiţii având particulari¬tatea sa, fapt pentru care analiza eficienţei economice a acestora trebuie să se facă pe baza unui sistem larg de indicatori. În practica investiţională niciodată nu se recurge la realizarea unui obiectiv dintr-o singură variantă, fără să se fi analizat de fapt două, trei sau chiar mai multe variante, desigur fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale, pentru care doar analiza indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor va recomanda în final varianta cu eforturile cele mai mici şi efectele cele mai mari. Ţinând seama de cele prezentate, acum vom putea aprofunda şi mai mult noţiunea de indicator al eficienţei economice a investiţiilor, considerând ca fiind acea mărime care exprimă o anumită caracteristică a procesului investiţional, precum şi pe cea de recuperare a fondurilor consumate, cu menţiunea de a servi la scoaterea în evidenţă a rezultatelor, comparativ cu resursele consumate. La conceperea şi formularea indicatorilor de eficienţă economică a inves¬tiţiilor este necesar să se aibă în vedere o serie de priorităţi şi exigenţe meto¬dologice şi practice de utilizare. Pentru început, să subliniem faptul că orice indicator de eficienţă economică a investiţiilor va trebui să aibă conţinut şi semnificaţie clară din punct de vedere economic, să poată fi uşor calculat şi evaluat, iar interpretarea care i se dă să fie plină de semnificaţie şi să răspundă cerinţelor decidentului/investitorului sau a creditorului care finanţează proiectul. Deasemeni, orice indicator al eficienţei economice trebuie să fie în concor¬danţă cu scopul urmărit prin materializarea proiectului şi să poată reliefa pe variante de proiect avantajele şi dezavantajele fiecăruia, să reflecte şi să răs¬pundă trăsăturilor psihologice ale investitorului, modului său de comportare în diferite condiţii de incertitudine şi risc. În fapt, indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor reprezintă o infor¬maţie calitativ nouă, cu alt conţinut economic şi cu alte semnificaţii în raport cu datele iniţiale ale proiectului referitoare la eforturi şi efecte. Tocmai aceste noi informaţii dau factorilor de decizie în domeniu posibilitatea cunoaşterii gradului de utilizare raţională a investiţiilor într-o variantă sau alta de proiect, care este rentabilitatea financiară a investiţiilor, la cât se ridică mărimea capitalului angajat, după cât timp se recuperează capitalul investit pe seama veniturilor, care este profitul pe care îl va aduce proiectul de investiţii. Întrucât scopul nemijlocit al fiecărui investitor este câştigul, profitul, se impune utilizarea în calculele de eficienţă economică, indicatori de tipul dife¬renţei dintre veniturile integrale şi costurile totale, ceea ce se explică prin faptul că aceşti indicatori sunt mai aproape de noţiunea de câştig, de profit. În cazul în care rezultatele economice sunt egale pe variantele de proiect, în condiţii identice de producţie şi protecţie a mediului înconjurător, se vor evalua pentru început costurile totale de investiţie şi apoi cele de exploatare. De fapt, orice indicator de eficienţă economică are o anumită capacitate de exprimare, de informare, caracterizând un anumit aspect al eficienţei investiţi¬ilor şi aceasta în funcţie de categoria de eforturi şi efecte ce se compară. 2.2. Clasificarea indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor Deoarece rezultatele obţinute prin edificarea unui obiectiv de investiţii se pot răsfrânge pe mai multe planuri, la fel ca şi resursele consumate pentru punerea în funcţiune a investiţiilor, care la rându-i afectează diverse domenii, în cadrul analizei economice sau financiare pot interveni o diversitate de indicatori, mai mult sau mai puţin încadraţi în astfel de analize, motiv pentru care în literatura de specialitate sunt prezentate diferite modele sau clasificări ale acestor indicatori şi anume: I. O primă clasificare a indicatorilor de eficienţă economică a investiţi¬ilor, exprimată sub forma unor modele este: a) modelul raportului matematic de forma: ■ efecte economice la eforturile corespunzătoare ■ eforturi economice la efecte economice iar la calculul acestor indicatori se pot lua în considerare efectele anuale dar mai ales efectele economice integrale, costurile de investiţii dar şi costurile totale de investiţii şi de exploatare. Acest gen de indicatori se exprimă sub forma: • eforturi (costuri) specifice pentru obţinerea unor unităţi de efecte economice • efecte (rezultate) ce sunt specifice pe unitatea de măsură a costurilor necesare, antrenate de realizarea proiectului în varianta dată: • rate de rentabilitate şi inversul acestora • coeficienţi b) modelul diferenţei între veniturile (încasările) totale şi costurile (cheltuielile) totale, considerate pe un orizont de timp egal cu durata de realizare a investiţiilor, la care se adaugă durata de funcţionare eficientă a capacităţilor ce se pun în funcţiune Indicatorii obţinuţi pe baza acestui model sunt de tipul câştigului sau a profitului net obţinut pe seama realizării unui anumit proiect. c) modelul costurilor totale de investiţii şi de exploatare, corespunzătoare necesităţilor de construire şi funcţionare a capacităţilor de producţie sau servicii. Cu astfel de indicatori se evaluează angajamentul de capital, format din costurile iniţiale de investiţii şi costurile totale de exploatare. d) modelul indicilor de structură, atât pentru costuri cât şi pentru unele efecte economice. Acest gen de indicatori se exprimă sub formă de cotă-parte, greutate specifică sau în procente. II. Din punct de vedere al capacităţii de informare, de cunoaştere, indicatorii de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor se pot clasifica în: a) indicatori analitici, care se determină şi se analizează la nivelul detaliilor de proiect, pe costuri şi pe diferite categorii de resurse b) indicatori sintetici, ce se calculează pe subsisteme c) indicatori complecşi, a căror determinare se face pe ansamblul proiec¬tului de investiţie, privit ca un tot unitar (sistem) III. După modul cum reflectă sau nu impactul factorului timp în economie, indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor se clasifică în: a) indicatori statici b) indicatori dinamici, care sunt predominant folosiţi în analizele eco¬nomice şi financiare, cu luare în considerare a acţiunii factorului timp IV. După modul de fundamentare a deciziei în domeniul investiţiilor, indicatorii se mai pot clasifica în: a) indicatori naturali b) indicatori valorici a) Indicatorii naturali caracterizează valoarea de întrebuinţare a investiţiilor sau a rezultatelor acestora şi exprimă aspectele cantitative şi calitative, proprii diferitelor elemente ale obiectivului de investiţii. Aceşti indicatori pot fi grupaţi după trei caracteristici de bază şi anume: ■ Conţinutul economic şi material, care cuprinde: • indicatorii mijloacelor de muncă • indicatorii obiectelor muncii • indicatorii forţei de muncă ■ Sfera de producţie, care include: • indicatori cu caracter general • indicatori specifici ■ Fazele principale pe care le parcurge obiectivul de investiţii până la scoaterea lui din funcţiune, care grupează: • indicatorii construcţiei • indicatorii exploatării • indicatorii productivităţii muncii • indicatorii calităţii • indicatorii de amplasare (ex: amplasamentul, suprafaţa terenului, su¬prafaţa construită, gradul de ocupare a terenului, etc.) • indicatorii de valorificare: a materiilor prime şi a materialelor, a normelor şi normativelor de consum, a stocurilor de materii prime şi semifabricate, etc. Dată fiind sfera lor de cuprindere, care este destul de limitată, indicatorii naturali în cadrul analizei de eficienţă economică sunt mai puţin relevanţi, comparativ cu indicatorii valorici. b) Indicatorii valorici caracterizează cel mai bine investiţia, motiv pentru care ei sunt folosiţi în calculul de eficienţă economică, în vederea luării deciziei finale şi exprimă: • valoarea investiţiei • costul de producţie • profitul • investiţia specifică • producţia obţinută la 1000 lei capital fix • durata de recuperare a investiţiilor • coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor • cheltuieli la 1000 lei producţie marfă • gradul de utilizare a capacităţilor de producţie • profitul la 1000 lei capital fix • cifra de afaceri la 1000 lei capital fix • normative de calitate şi de înnoire a producţiei Există situaţii în care acelaşi indicator exprimă pentru o variantă de proiect o situaţie favorabilă, iar pentru altă variantă a aceluiaşi proiect o situaţie defavorabilă, motiv pentru care se impune creşterea numărului de indicatori ce trebuie determinaţi în vederea realizării unei analize economice adecvate. Ori tocmai indicatorii celor patru grupe răspund unei astfel de analize de eficienţă economică, completându-se reciproc în calcule, redând în final o imagine suficient de cuprinzătoare asupra fenomenului economic în general şi în special asupra eficienţei economice a proiectului de investiţii. 2.3. Determinarea indicatorilor de bază ai evaluării şi analizei eficienţei economice a investiţiilor în economia de piaţă 2.3.1. Indicatori cu caracter general După însăşi denumirea grupei, aceşti indicatori exprimă şi în acelaşi timp conturează expresii cu caracter general privind condiţiile concrete de eficienţă economică în care se va materializa proiectul de investiţii. în cadrul acestei grupe se cuprind următorii indicatori: a) Capacitatea de producţie (Q) Acest indicator reprezintă principala modalitate de măsurare a rezultatelor utile obţinute într-o unitate de timp, în condiţii normale de funcţionare a obiectivului şi a elementelor adiacente ale acestuia (forţa de muncă, resursele financiare şi materiale, organizarea judicioasă a procesului de producţie, etc). Capacitatea de producţie se determină la nivel de documentaţie, luându-se ca bază de calcul utilajul conducător al procesului de producţie şi se exprimă în general în unităţi fizice de producţie, respectiv: tone, bucăţi, m2, m3, etc, dar şi în unităţi valorice, în activitatea neproductivă se poate exprima în: număr de locuri de paturi - în spitale, în m2 suprafaţă comercială, în număr de locuri - în săli de spectacole, etc. Dacă fondurile de investiţii sunt aceleaşi la mai multe variante de investiţii, atunci varianta de investiţii ce prevede o capacitate de producţie mai mare este cea mai eficientă. În cadrul acestui indicator o implicaţie deosebită o are: a) atingerea parametrilor proiectaţi, pentru care durata de timp trebuie să fie cât mai scurtă, iar varianta de proiect care satisface această cerinţa este prioritară, fiind cea mai eficientă. b) numărul schimburilor de lucru, care determină în fond capacitatea de producţie efectivă, iar varianta de proiect care asigură o producţie efectivă mai mare, este varianta cea mai eficientă. Capacitatea de producţie este un indicator de volum, care concretizează, în fapt, un prim efect al efortului investiţional făcut, prezentând o imagine de ansamblu a dimensiunii obiectivului de investiţie. b) Profitul (P) Acest indicator trebuie înţeles ca fiind esenţa, scopul investiţiei, el determinându-se ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile efectuate. El este în fapt o concretizare a eforturilor de investiţie, are un efect economic pozitiv, pe baza căruia se crează premizele creşterii de capital. Relaţiile de calcul pentru profitul brut, profitul impozabil şi cel net sunt: PB=V - C P,=PB + Csrf Pn=P, + IP în care: PB - profitul brut V - veniturile obţinute C - cheltuielile efective P, - profitul impozabil Csrf - cheltuieli suportate direct din rezultate financiare P„ - profitul net Ip - impozit pe profit Nivelul acestui indicator constituie un element de bază şi de greutate în balanţa deciziei de investiţie privind realizarea unui obiectiv. Pe baza acestui indicator, agenţii economici determină rata profitului sau rentabilitatea investiţiei, care exprimă în fond capacitatea de a produce profit. c) Rentabilitatea (r) Indicatorul se mai numeşte rata profitabilităţii sau rata rentabilităţii şi este în economia de piaţă cel mai important indicator de eficienţă economică. El se determină ca raport între mărimea profitului şi costurile aferente, cifra de afaceri sau capitalul folosit (cheltuielile de producţie). De înţeles că în analiza economică se va opta pentru varianta care are rentabilitatea cea mai mare. d) Costul de producţie (C) Este un indicator ce exprimă o mare putere de sinteză, reprezentând costurile necesare pentru crearea unei unităţi de produs. Nivelul costurilor de producţie trebuie să prezinte o tendinţă de scădere ca urmare a promovării progresului tehnic, a reducerii consumurilor specifice, a unei organizări mai judiciase, etc. În analiza eficienţei economice a investiţiilor este necesară existenţa mai multor variante de proiect, fiind considerată ca cea mai eficientă, varianta cu costurile cele mai mici. Costurile de producţie reprezintă un instrument principal în conducerea proceselor economice. O apreciere a eficienţei economice se realizează: ■ fie prin calculul cheltuielilor de producţie ce revin la 1000 lei producţie ■ fie luând în considerare cheltuielile materiale ce vor fi apreciate ca o pondere în volumul total al cheltuielilor de producţie e) Numărul de salariaţi (Ns) Acesta se stabileşte funcţie de producţia necesară, productivitatea muncii, numărul de schimburi, dotarea tehnică, etc. Indicatorul trebuie cunoscut în structură, pe categorii de specialişti, etc. şi anume: ■ nr. salariaţi direct productivi ■ nr. salariaţi indirect productivi sau nr. salariaţi muncitori nr. salariaţi TESA nr. salariaţi bărbaţi nr. salariaţi femei nr. salariaţi navetişti nr. salariaţi localnici f) Productivitatea muncii (W) Orice calcul de eficienţă economică consideră acest indicator ca fiind un dement de bază în decizia de investiţie, întrucât ca raport între valoarea producţiei şi numărul de salariaţi, reprezintă în fond o comparaţie directă între efortul util (producţie) şi efortul realizat (consumul de resurse - număr de salariaţi. în practica investiţională este de neconceput ca o variantă de investiţie să poată fi luată în discuţie în cazul în care nu prevede un nivel înalt al produc¬tivităţii muncii, în comparaţie cu realizările înregistrate la obiective similare, puse în funcţiune anterior. Acest indicator răspunde criteriilor eficienţei economice a investiţiilor şi exprimă de fapt eficienţa muncii sociale, determinând opţiunile fundamentale generatoare de progres al întregii societăţi. Creşterea productivităţii muncii se materializează prin obţinerea de venituri suplimentare şi ar duce la creşterea capitalului fix. 2.3.2. Indicatori de bază Indicatorii acestei grupe sunt proprii analizei eficienţei economice a inves¬tiţiilor, fiind consideraţi cei mai importanţi în adoptarea unei decizii judicioase de a investi. a) Valoarea investiţiei (I) Mărimea fondurilor necesare pentru realizarea unui obiectiv de investiţii constituie unul dintre cei mai importanţi indicatori ce se au în vedere la luarea deciziei de investiţii şi principalul indicator care caracterizează eforturile nece¬sare. El este şi o mărime de calcul pentru stabilirea unor indicatori de eficienţă derivaţi. Pentru ca valoarea investiţiei să reflecte cu fidelitate cheltuielile ocazionate de materializare a obiectivului, aceasta trebuie să includă următoarele mărimi: 1) pentru obiectivele de investiţii noi: I=Id+Icol+Icon+Ei+Ac+Pt-Epjf 2) pentru investiţiile de modernizare, dezvoltare sau reutilare: I=Id+Icol+Icon+Ei+Pt+Pv,,±Ac+(VC.F.-Sv) în care: Id - investiţia directă (clădiri, utilaje, terenuri, proiectare) ICol - investiţia colaterală (de infrastructură) Icon - investiţia conexă Ei - efectul economic al imobilizărilor fondurilor de investiţii pe durata de execuţie a unui obiectiv de investiţii deaiciAc - necesarul de active circulante, reprezentând prima dotare Pt - pierderile din ocuparea terenului Epif - efectul punerii în funcţiune mai devreme a unor module (capacităţi de producţie parţiale) Pvn. - pierderile de venit ca urmare a întreruperii producţiei în secţiile în care urmează a se efectua lucrările de investiţii VC.F. - valoarea neamortizată a capitalului fix casat înainte de amor¬tizarea integrală Sv - sumele obţinute din casare în urma valorificării acestora în metodologia actuală, pierderile din ocuparea terenurilor cuprind: ■ cheltuieli pentru exproprieri ■ cheltuieli pentru eliberarea amplasamentului (demolări, defrişări, regularizări cursuri de ape, etc.) ■ cheltuieli pentru amenajarea terenului în vederea folosirii lui ca amplasament pentru investiţii ■ cheltuieli cu strămutarea unor obiective, în cazul în care eliberarea amplasamentului o impune ■ alte cheltuieli Determinarea indicatorului "valoarea investiţiei" odată făcută, acesta se -scrie în tabelul indicatorilor din care se separă: • lucrările de construcţii-montaj propriu-zise, din care: ■ lucrările de construcţii ■ lucrări de montaj ■ lucrările de instalaţii • valoarea utilajelor, din care: ■ utilaje cu montaj: din ţară şi din import ■ utilaje fără montaj (independente) din ţară şi din import • lucrările geologice diverse alte cheltuieli (de natura licenţelor, documentaţiei tehnico-economice, asistenţa tehnică, etc.) din import în totalul utilajelor: b) Termenul de realizare a investiţiei (T) Termenul de realizare a investiţiei sau durata edificării obiectivului de investiţii se caracterizează prin aceea că în această perioadă surse financiare şi materiale importante sunt retrase din circuitul economic rară a produce nimic până la punerea în funcţiune a obiectivului. Aceasta este de fapt şi motivaţia pentru care atât constructorul cât şi beneficiarul de investiţii trebuie să concure la reducerea duratei de execuţie a obiectivului. O importanţă deosebită în acest context trebuie acordată modului de eşalon¬are a cheltuielilor de capital pe ani, în cadrul perioadei de edificare, urmărindu-se ca valorile cele mai mari ale fondurilor să fie alocate către sfârşitul duratei de execuţie. Orice punere în funcţiune mai devreme decât este planificat sau realizarea unor puneri în funcţiune a unor capacităţi de producţie parţiale, este un element favorabil proiectului de investiţie. Din cele prezentate mai sus, rezultă faptul că potrivit acestui indicator, proiectul de investiţie care are termenul de realizare a obiectivului cel mai mic, sau realizări de puneri în funcţiune parţiale, este considerat ca fiind cel mai eficient. Desigur, prelungirea termenului de realizare a unui obiectiv poate conduce la o serie de aspecte negative, cum ar fi: creşterea valorii investiţiei creşterea perioadei de imobilizare SL surselor financiare scăderea cererii de pe piaţă pentru produsul respectiv solicitarea altor parametri tehnico-economici şi calitativi pentru produsul în cauză. O bună organizare a santierului de construcţii, cu o bună aprovozionare cu materiale si utilaje cu montaj, va conduce cu siguranta larespectarea termenului de edificare a obiectivului de investitii. c) Durata de functionare a obiectivului (D) Durata de functionare a unui obiectiv de investitii incepe din momentul punerii in functiune a obiectivului si se incheie odata cu scoaterea din functiune a acestuia (casarea). In analiza eficientei economice, durata de functionare a unui obiectiv nou construit este un indicator de o importanta deosebita. Se consideră ca, cu cat un obiectiv de investitii are o durata de functionare mai mare, cu atat efectele obtinute sunt mai mari. Pe axa timpului de functionare a unui obiectiv de investitii se pot delimita patru durate esentiale in procesul cresterii economice, care intr-o reprezentare grafica ar corespunde cu fig.6.1., si anume: a) durata de atingere a parametrilor proiecta^i, segmentul "b" b) durata de recuperare a fondurilor de investitii, segmentul "c" c) durata normata de functionare cu profit de dupa recuperarea fondurilor mvestite, segmentul "d" d) durata de declin, cand volumul productiei exprimat in pret de productie este mai mic decat eel exprimat in cost de productie, segmentul "e Durata de funcţionare a obiectivului, este un indicator încă mult mediatizat, atât de proiectant, dar mai ales de beneficiar, care îl doreşte a fi cât mai mare cu putinţă, întrucât şi efectele nete de profit vor fi mri mari, iar şansele unei dezvoltări ulterioare cresc. În acest sens, se impune luarea unor măsuri ferme pe linia asigurării funcţionării în bune condiţii a utilajelor, efectuarea la timp a reviziilor şi a reparaţiilor curente, de aşa manieră încât toate acestea să concure la prelungirea duratei de funcţionare normale a capitalului fix. d) Termenul de recuperare c investiţiei (T) Acesta este un indicator sintetic de eficienţă economică a investiţiei care reprezintă termenul (perioada) în care fondurile de investiţii consumate au fost recuperate din profitul rezultat al producţiei marfă vândută şi exprimă corelaţia dintre efortul I de capital investit, reprezentat grafic prin suprafaţa Si (fig.6.1.) şi efectul obţinut sub forma profitului P asimilat suprafeţei S2 din aceeaşi figură, suprafeţe care de fapt sunt egale. în fapt, egalitatea dintre cele două suprafeţe se produce la un moment T de pe scara timpului, care nu este altul decât termenul de recuperare a capitalului investit. Este considerată investiţie optimă acea documentaţie care are termenul de recuperare cel mai mic. Considerăm necesară precizarea şi anume, dacă pentru calculul termenului de recuperare a investiţiei, în cazul unor obiective noi, indicatorul exprimă în câţi ani se va recupera investiţia din profitul anual obţinut, în cazul modern¬izărilor, dezvoltărilor, retehnologizărilor, termenul de recuperare al investiţiei reflectă în câţi ani se va recupera investiţia din sporul de profit anual obţinut ca urmare a investiţiei respective. Când se determină termenul de recuperare a investiţiei pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizări de capacităţi de producţie, se impune a se lua în considerare pierderile de profit datorate întreruperii fluxului de producţie pe durata lucrărilor de investiţie, apoi trebuie ţinut seama de valoarea neamortizată a capitalului fix ce urmează a fi dezafectat, precum şi de sumele ce se obţin din valorificarea mijloacelor fixe casate. e) Investiţia specifică (s) Acest indicator se calculează ca raport între efortul investiţional I şi efectul obţinut sub forma capacităţii de producţie, adică, în cazul investiţiilor noi: în care: 1 - volumul investiţiei q - capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (m2, tone, buc. etc.) Investiţia specifică exprimă în fond volumul de investiţii necesar pentru realizarea unei unităţi de capacitate, unităţi monetare (lei) investite pe unitate de produs (lei/buc; lei/m2; le/t; etc). Calculul acestui indicator se face uşor şi are avantajul că exprimarea valorii prin preţuri nu se face decât pentru volumul investiţiilor, motiv pentru care este mult utilizat. Ca un neajuns al acestui indicator este faptul că el corelează efortul total investit cu efectul de capacitate obţinut numai la nivelul unui an, fapt pentru care indicatorul trebuie completat cu alţi indicatori cu exprimări şi mai reale. Indicatorul exprimă eficienţa economică cea mai bună pentru acea variantă de proiect care are valoarea cea mai mică. În această formă de calcul indicatorul reflectă câte unităţi monetare (lei) -efort de capital investit revin pe unitatea fizică - spor de capacitate rezultată în urma modernizării, dezvoltării, retehnologizării. f) Coeficientul de eficienţă economică a investiţiei (e) Acest indicator de eficienţă economică reprezintă inversul termenului de recuperare a investiţiilor, adică raportul dintre profitul anual obţinut în urma realizării investiţiei şi efortul de capital investit. Coeficientul de eficienţă economică reflectă câţi lei profit anual se vor obţine la un leu capital investit şi se calculează atât în formă absolută cât şi în formă relativă, şi anume: De menţionat faptul că acest coeficient al eficienţei economice (e) se calculează şi la nivelul ramurilor sau pe ansamblul economiei naţionale. g) Cheltuieli recalculate (echivalente) (K) În practica investiţională pot apărea următoarele variante de proiect: ■ variantă de proiect cu un volum de investiţii mai mare, comparativ cu alte variante, dar după punerea în funcţiune a obiectivului, costurile de producţie sunt mai scăzute, adică Ii=max.; Ci=min. ■ variantă de proiect ce prevede un volum mic de investiţii, dar la costuri sporite în exploatare, adică I2=min.; C2=max. Desigur, apare necesitatea firească de a lua o decizie cu caracter eficient. Ori, tocmai această decizie se va putea lua prin calcularea indicatorului de cheltuieli recalculate (echivalente), care cuantifică efortul total, atât cel de investiţii cât şi de exploatare, utilizând relaţia: K. =Ii+C-DsauK1 =I;+CT unde: i - variantă de proiect Ii - investiţia totală în varianta i Cj - costurile anuale de funcţionare a obiectivului D - durata eficientă de funcţionare a obiectivului Tj - timpul de recuperare a investiţiei în varianta i Acest indicator este un indicator de efort economic şi reflectă efortul total (investiţii şi costuri de producţie) necesare pentru realizarea şi funcţionarea viitorului obiectiv şi asigură comparabilitatea datelor numai în situaţia în care toate variantele au capacităţi de producţie egale. Randamentul economic al investiţiei (R) În cadrul analizei eficienţei economice a investiţiilor, este important ca fondurile de investiţii consumate I să se compare nu numai cu profitul (benefi¬ciul, acumulările) anual, ci şi cu întregul profit rezultat pe toată durata de funcţionare eficientă a proiectului de investiţii (capitalului fix). Deci, un indicator de substanţă sau mai sincer, în a determina şi exprima eficienţa economică a investiţiilor trebuie să se realizeze o comparaţie a rezultatelor (profitu¬lui, beneficiului, acumulărilor) finale, nete cu resursele consumate (fondurile de investiţii). Acest indicator este numit impropriu randamentul economic al investiţiei. Cu alte cuvinte, randamentul economic al investiţiei se defineşte ca fiind raportul dintre profitul net (Pn) şi efortul necesar (I) pentru investire (capitalul investit) În literatura de specialitate se mai numeşte profitul final şi reprezintă profitul rezultat după recuperarea investiţiei din profitul total al obiectivului. Pentru o înţelegere mai uşoară a acestui indicator să revenim la fig.6.1., în care: Pt=S2+S3, pe scara timpului Pt=(b+c+d) Pri=S2, pe scara timpului Prj=(b+c) Pn-S3, pe scara timpului Pn=b Pt - profitul (beneficiul, acumulări) totale Pri - profitul (beneficiul, acumulări) de recuperare a investiţiei Semnificaţia economică al indicatorului randamentul economic al investiţiei constă în aceea că arată câte unităţi monetare (lei) de profit net (final) se obţin la o unitate monetară (leu) investită. Indicatorul arată o situaţie cu atât mai convenabilă cu cât nivelul său va fi mai scăzut. Întrucât acest indicator are o semnificaţie mare pentru investitor, este necesar a se cunoaşte şi căile de îmbunătăţire ale acestuia, astfel ca eficienţa economică a investiţiei să fie maximă prin aplicarea lor, şi anume prin: - reducerea timpului de recuperare a investiţiei - puneri în funcţiune înainte de termen, eventual puneri în funcţiune parţiale (module de capacităţi) - reducerea cheltuielilor de producţie - creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea calităţii produselor 2.3.3. Indicatori suplimentari În paralel cu indicatorii generali şi de bază, în analiza eficienţei economice a investiţiilor se folosesc şi o serie de indicatori suplimentari care caracterizează diferite aspecte şi particularităţi ale procesului de producţie, motiv pentru care ei sunt apanajul managementului de ramură, subramură sau a sectorului productiv. în cadrul indicatorilor suplimentari menţionăm următoarele"plaje" mari de indicatori specifici: -grupa consumurilor specifice grupa gradului de mecanizare grupa gradului de automatizare grupa preţul de cost la lOOOlei (unităţi monetare) producţie marfă grupa gradului de prelucrare a materiilor prime Aceşti indicatori specifici, a căror înşiruire poate continua, nu ridică de fapt probleme deosebite în determinarea lor. Concluzie După cum bine se ştie, activitatea economică a unei ţări se desfăşoară pe ramuri, subramuri şi sectoare de producţie, fiecare cu specificul şi condiţiile concrete de muncă, care, desigur, îşi pun amprenta asupra modului de organizare a procesului de producţie. Corespunzător particularităţilor procesului de producţie, se impune o meto¬dologie adecvată de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor, cu specifi¬caţia că se menţin principiile generale de calcul al indicatorilor de eficienţă economică, iar indicatorii specifici vin doar să completeze tabloul indicatorilor cu caracter general, de bază şi suplimentari deja calculaţi, cu scopul de a oferi indicii suplimentare, specifice ramurii, subramurii sau sectorului de activitate. Bibliografie: 1. Simionescu D. – Evaluarea rentabilităţii microeconomice. 2. Androniv V – Eficienţa şi rentabilitatea în contextul economiei de piaţă. 3. Antoniu N. – Finanţele întreprinderii 4. Biber G. Emil- Procesul investiţional în economia de piaţă. Alte surse: www.kmarket.ro www.finit.ase.ro www.referat.ro

Effi Briest

Effi Briest von Theodor Fontane Die Familie Briest bewohnt ein ansehnliches Herrenhaus in Hohen-Cremmen. Effi und ihre Mutter sticken an einem Altarteppich. Effi unterbricht ihre Arbeit immer wieder durch gymnastische Übungen und macht ihrer Mutter Vorhaltungen, dass sie noch so kindliche Kleidung tragen müsse. Warum machst du keine Dame aus mir? fragt sie ihre Mutter. Als die Mutter antwortet: Möchtest du es? sagt Effi Nein! Die Zwillinge des Kantors Jahnke treffen mit der Tochter des Pfarrers Niemeyer ein. Das Gesprächsthema zwischen den drei jungen Mädchen ist der Besuch des Barons von Instetten, der pikanterweise vor Jahren Effis Mutter verehrte. Instetten, ein ehemaliger Offizier, ist jetzt Landrat in Hinterpommern, in Kessin, einem Badeort. Die Mädchen spielen im Garten. Effis Mutter unterbricht schließlich das muntere Treiben. Baron von Instetten ist eingetroffen. Sie teilt Effi mit, daß der Baron um die Hand Effis angehalten hat. Instetten, obwohl Jahre älter, sei eine gute Partie. ...so stehst du mit zwanzig Jahren da, wo andere mit vierzig stehen. Du wirst deine Mama weit überholen. Mit diesen Worten will die Mutter ihre Tochter zur Heirat ermutigen. Am selben Tag folgt die Verlobung. Instetten kehrt nach Kessin zurück, verspricht täglich zu schreiben, was er auch tut. Effi und ihre Mutter fahren nach Berlin, um die Hochzeit vorzubereiten. Ihr Vetter Dagobert, ein galanter Chameur führt sie zu den Sehenswürdigkeiten der Stadt. Nach ihrer Rückkehr aus Berlin beginnen für die Familie und deren Freunde die Hochzeitsvorbereitungen. Eine Theateraufführung soll den Höhepunkt bilden. Effi nimmt an diesen Vorbereitungen keinen Anteil, obwohl sie sich bereits mit ihrem neuen Heim gedanklich vertraut macht. Effis Vorstellungen von der Ehe sind schwankend, auf der einen Seite hat sie schwärmerische Gedanken über die Liebe, auf der anderen sieht sie ein Leben in Glanz und Ehre. Besonders wichtig ist ihr aber die Zerstreuung, denn sie fürchtet sich vor der Langeweile. Ihre Haltung zu Instetten ist ebenso schwankend, so sagt sie zu ihrer Mutter: Ich fürchte mich vor ihm. Die Hochzeitsreise führt das junge Paar nach Italien. Instetten, sehr kunstbeflissen, führt Effi zu den Sehenswürdigkeiten des Landes. Seine gelehrten Vorträge ermüden die junge Frau. Effis Briefe an die Eltern lassen Heimweh erkennen. Trotzdem schreibt sie auch über die Reise: Es soll ja auch das Schönste sein. In Kessin zurückgekommen bewundert Effi zunächst ihr neues Heim. Merkwürdigerweise steht die erste Etage leer, und Effis spätere Bemühungen Instetten zu überzeugen, die Räume wohnlicher einzurichten, scheitern. Instetten schildert seine Nachbarn als einfache Kaufleute und es verbindet ihn nicht viel mit ihnen. Seine Frau ist ist zu Anfang fasziniert von den Einwohnern der Stadt, die zum Teil aus fernen Ländern stammen. Sie lernt als ersten Bürger den Apotheker Geishübler, einen etwas linkischen Mann, kennen. Sehr bald erkennt sie, dass dieser Mann sich von den vielen biederen Bürgern der Hafenstadt abhebt. Sie beginnt die Distanz ihres Mannes zu diesen Menschen zu verstehen. Der Landrat muss zu einem Treffen mit dem Reichskanzler Bismarck. Er lässt seine Frau zurück. Das Alleinsein behagt der jungen Frau nicht. Heimweh überkommt sie, und ihre Nacht wird durch einen Albtraum gestört, in dem ein Chinese eine merkwürdige Rolle spielt. Es kommt zu einem ersten Streit zwischen den Eheleuten, als Effi ihrem Mann von ihrem spukhaften Traum, für den sie das unheimliche Haus verantwortlich macht, erzählt. Instetten hat kein Verständnis für die Ängste seiner Frau, auch einen Umzug in eine andere Wohnung lehnt er kategorisch ab. Die Einladung des Apothekers lässt die Eheleute den Streit zunächst vergessen. Auf einer Kutschfahrt fahren sie am Grab des Chinesen vorbei. Er war Diener eines Kapitäns, der sich im Ort zur Ruhe gelassen hatte. Dieser Diener spielte eine merkwürdige Rolle bei dem Verschwinden der Kapitänsenkelin. Zum Jahreswechsel teilt Effi ihren Eltern mit, dass sie schwanger ist. Sie sehnt sich weiter nach ihrer Heimat. Das Haus ist ihr weiter unheimlich und ungastlich. Sie will deshalb lieber ihre Eltern besuchen, als diese zu sich nach Hause einladen. Der Winter wird lang und öde. Nur Gieshübler bringt angenehme Abwechlung in Effi Leben. Er schickt ihr Zeitschriften und kleine Aufmerksamkeiten aus seinem Treibhaus. Sie schätzt diese Kleinigkeiten, die sie bei ihrem Mann leider vermisst. Sie schreibt in einem weiteren Brief:...aber immer das Alleinsein und so gar nichts erleben, das hat auch sein Schweres... Als die Badesaison beginnt, lebt Effi auf. Sie beobachtet von ihrem Landrathaus neugierig die vielen Gäste. Am 3. Juli kommt ihre Tochter zur Welt. Das Hausmädchen Roswitha nennt das Kind Lütt-Annie, einen Namen, den die Instettens für ihren Nachwuchs übernehmen. In diesem Jahr trifft der neue Landwehrbezirkskommandeur Major von Crampas in Kessin ein. Er ist mit einer melancholischen, eifersüchtigen Frau verheiratet und hat zwei Kinder. Crampas gilt als Charmeuer, der auch schon in ein Duell verwickelt war. Crampas besucht häufig die Familie Instetten. Es herrscht ein harmonisches Verhältnis zwischen ihnen. Nicht immer ist Instetten dabei, wenn Crampas im Haus zu Besuch ist. Effi ist von Crampas irgendwie angezogen. Doch bereitet ihr dieses Gefühl Unbehagen. Bei einer weihnachtlichen Schlittenfahrt kann Effi die Annäherungsversuche des Majors nicht abwehren. Bei einer günstigen Gelegenheit küsst er ihre Hand. jocuri online Pwffi Blog Play games free online Instetten ahnt etwas über das Verhältnis. Er macht seiner Frau Vorwürfe. Er sagt zu ihr: Du bist eine reizende Frau, aber Festigkeit ist nicht eben deine Spezialität. Effi meidet in den nächsten Wochen den Kontakt zu den Familien des Ortes. Sie begibt sich auf einsame Spaziergänge und kränkelt. Ihr Mann kündigt ihr an, dass er nach Berlin reisen müsse. Für die Honoratioren der Stadt ist diese Reise Anlass zu Spekulationen. Und tatsächlich, Instetten hat eine Stellung in einem Berliner Ministerium angenommen. Effi freut sich überraschenderweise über die Stellung ihres Mannes. Der Ortwechsel wird von ihr als Erlösung aus ihrer Vereinsamung und von Crampas empfunden. Effi soll nach Berlin fahren, um eine geeignete Wohnung zu suchen. Effi schreibt Crampas kurz vor ihrer Abreise einen Brief: dies sind Abschiedszeilen... Warum ich nicht wiederkomme, Sie wissen es ... Ihr Tun mag entschuldbar sein, nicht das meine...Vergessen Sie mich... Effi wohnt zusammen mit ihrer Mutter in einem Berliner Hotel. Auch Vetter Briest besucht die Damen. Zwei angenehme Wochen vergehen, und Instetten mahnt Effis Rückkehr an. Eff, die inzwischen eine standesgemässe Wohnung gefunden hat, möchte aber noch in Berlin bleiben und schützt daher eine Krankheit vor. Sie kehr nicht mehr nach Kessin zum Abschiednehmen zurück. Als sie die neue Wohnung betritt, sagt sie aufatmend: ...ein neues Leben! Es soll anders werden! Es wird auch anders. Effi lebt auf. Ihr Mann, obwohl im dienst, findet Zeit mit seiner Frau lange Spaziergänge zu unternehmen. Im August fährt das Paar nach Saßnitz Ihre Tochter wird nach Hohen-Cremmen gebracht. Sie wollen eine Ferienwohnung suchen. Ein Einheimischer verweist sie auf den nächsten Ort - er heisst Crampas! Effi wird durch diesen unglücklichen Zufall an ihre Zeit in Kessin erinnert. Sie will jetzt nur noch weg aus dieser Gegend. Sie setzen nach Kopenhagen über. Die Tage in Dänemark geniessen die Eheleute. Der Sommer in Berlin ist ruhig. Die Berliner haben die Stadt verlassen. Das gesellschaftliche Leben ist fas zum Erliegen gekommen. Effi steigt in den nächsten Jahren gesellschaftlich auf. Kaiser Wilhelm und dessen Frau nehmen Effi in den Kreis der Ehrendamen auf. Es sind sieben Jahre vergangen. Es gibt immer noch keinen Stammhalter der Familie. Ein Arzt rät Effi zur Kur in Ems. Durch einen unglücklichen Zufall findet Instetten Briefe von Major Crampas, die er zur Kessiner Zeit an Effi geschrieben hatte. Instetten ist entsetzt. Es ist zwar schon über sechs Jahre her, aber er sieht keine andere Möglichkeit, als Crampas zum Duell zu fordern. Instetten: ...ich liebe meine Frau, ja seltsam zu sagen, ich liebe sie noch, und so furchtbar ich alles finde...,dass ich mich, mir selbst zum Trotz... zum Verzeihen geneigt fühle. Trotzdem fühlt er sich zum Duell gezwungen: ...Man ist nicht nur ein einzelner Mensch, man gehört einem Ganzen an, und auf das Ganze haben wir beständig Rücksicht zu nehmen. Sein Sekundant, Geheimrat Wüllersdorf, versucht ihn vom Duell abzuhalten. Für Instetten ist das unmöglich, weil Wüllersdorf von dem Geschehen Kenntnis hat. Der Geheimrat gibt schließlich nach:... Die Welt ist einmal, wie sie ist, und die Dinge verlaufen nicht, wie wir wollen, sondern wie die anderen wollen... In Kessin kommt es zum Duell. Instetten erschiesst Crampas. Noch ma selben Tag fährt Instetten nach Berlin zurück. Es kommen ihm jetzt aber Zweifel an seinem tun. So schwankt er hin und her. Sein Vorgesetzter billigt sein Handeln. Instetten teilt seinen Hausangestellten mit, dass Effi nicht mehr zurückkehren werde. Er unterrichtet aber seine Frau nicht über das Geschehen und die von ihm gezogenen Konsequenzen! Das übernehmen Effis Eltern. Sie teilen in einem Brief ihrer Tochter mit, dass sie in ihrem Elternhaus wegen der Schande unerwünscht sei. Es gibt etwas Geld, und Effi sucht sich eine Wohnung in Berlin. Nur Roswitha ist ihr geblieben. Sie führt Effis Haushalt. Effi leidet unter der Vereinsamung, die Trennung von ihrer Tochter. Mit Malen und Klavierspielen versucht sie gegen die Tristesse ihres Lebens anzugehen. Durch die Vermittlung einer Ministerin kommt es drei Jahre später endlich zu einer Begegnung mit ihrer Tochter Annie. Das Treffen ist kurz. Effis Annäherungsversuche scheitern an Annies Distanziertheit, die ihr der Vater beigebracht hat. Effi sagt, nachdem Annie gegangen ist:...Ich habe geglaubt, das er ein edles Herz habe, und habe mich immer klein neben ihm gefühlt; aber jetzt weiß ich, ...er ist klein...Alles was klein ist, ist grausam... Ein Streber war er, weiter nichts.- Ehre... und dann hat er den armen Kerl totgeschossen, den ich nicht einmal liebte...Und nun schickt er mir das Kind....richtet er`s ab wie einen Papagei und bringt ihm die Phrase bei wenn ich dar. Mich ekelt, was ich getan, aber was mich noch mehr ekelt ist eure Tugend. Weg mit euch.... Ihr Hausarzt Rummschüttel kann das Leiden der jungen Frau nicht mehr ansehen, und er schreibt nach Hohen-Cremmen und bittet die Elternum die Aufnahme ihrer Tochter. Der Vater ist damit einverstanden, er will nicht immer den Großinquisitor spielen. Er will verzeihen. Seine Frau gibt ihm aber die gesellschaftliche Ächtung der Familie zu bedenken. Doch Briest schickt ein Telegramm: Effi komm. Der jungen Frau scheint die Heimkehr zunächst gutzutun. Sie trifft sich mit einigen Freunden. Trotzdem wird sie immer melancholischer. Als sie auf ihrer Schaukel sitzt sagt sie zu Niemeyer: Ach wie schön es was und wie mir die Luft wohltat; mir war, als flög ich in den Himmel. Ob ich wohl hineinkomme? Die Eltern haben sich inzwischen mit ihrer Tochter ausgesöhnt. Effi unternimmt weite Spaziergänge, begleitet von Rollo, ihrem Hund, den Instetten ihr auf Anraten Roswithas überlassen hatte. Ihre Gesundheit verschlechtert sich zusehends. Sie stirbt schliesslich mit dem Gedanken, dass sie ihrem Mann verzeiht. Auf ihrem Grabstein steht nur Effi Briest. Effi bat ihre Eltern darum: Ich möchte auf meinem Stein meinen alten Namen wiederhaben, ich habe dem anderen keine Ehre gemacht.

EFECTUL STROOP

REZUMAT: Testul Stroop măsoară anumite componente ale atenţiei executive, referindu-se în special la inhibarea răspunsului prepotent şi rezolvarea unui conflict cognitiv sau afectiv, altfel spus, această probă se referă la abilitatea de a rezolva ,,conflicte” între stimuli simultani. Cercetările în acest sens au început în jurul anului 1890, de mare importanţă fiind studiile elveţianului Stroop (1935) care, de altfel, dă şi numele testului. Studiile referitoare la interferenţă şi facilitare, iniţiate deci în jurul anului 1890 prin Bowditch şi Warren, J.W., continuă şi în prezent, fiind o paradigmă experimentală des invocată în psihologie în studiul atenţiei executive. Această paradigmă constituie punctul de plecare şi pentru prezentul studiu. ABSTRACT: Stroop Test measures certain components of executive attention. The test gives a special attention to the inhibition of the prepotent answer and the solution of the cognitive or affective conflict. In other words, the test gives us the picture of subject’s ability to solve “conflicts” between simultaneous stimuli. The researches in this matter begun in 1890. Very importantes are the researches of Swiss scientist Stroop (1935), who also gives the test’s name. The studies of interference and facilitate, initiated around 1890 by Bowditch and Warren, J.W., continues in the present, being an experimental paradigm freguently invoked in psychology in the study of executive attention. Therefore, this paradigm is the starting point for the present study. OBIECTIV: Ne propunem să studiem efectul de interferenţă versus facilitare în proba Stroop verbal. SUPORT TEORETIC: Proba Stroop este un test care măsoară anumite componente ale atenţiei executive, referindu-se în special la inhibarea răspunsului prepotent şi rezolvarea unui conflict cognitiv sau afectiv. Astfel, efectul Stroop se referă la abilitatea de a rezolva “conflicte“ între stimuli simultani. Norman şi Shallice (1980, 1986) au subliniat necesitatea existenţei unui sistem de control pentru situaţiile conflictuale măsurate prin proba Stroop. Acest sistem implicat în reglarea gândurilor, emoţiilor, comportamentelor a primit numele de “ atenţie executivă “ (Posner & Rothbart, 1998). S-a arătat că atenţia executivă este activă în sarcini care implică selectare, conflict şi detectare de erori (Shallice & Burgess, 1996), implicit în abilitatea de a rezolva un conflict între stimuli, cum e cazul stimulilor simultani din testul Stroop. Sarcina testului Stroop presupune numirea culorii cernelei cu care a fost scris un cuvânt, care poate fi neutru (ex. “ câine “ scris cu roşu), incongruent (ex. “ roşu “ scris cu albastru) sau congruent (“ roşu “ scris cu roşu) – acest ultim tip apare mai târziu în proba Stroop. Există mai multe feluri de Stroop-uri. Amintim doar Stroop-ul clasic (care va fi folosit şi de noi în experiment), Stroop-ul spaţial, cel de tip “ noapte-zi “, cel emoţional sau “ counting Stroop “ - Stroop-ul numărătoare. Fiecare dintre acestea au cerinţe diferite, în funcţie de vârsta subiectilor, toate evidenţiind însă acelaşi lucru : capacitatea subiectului de a rezolva un conflict cognitiv şi de a inhiba un răspuns prepotent. Întrebarea firească ar fi cum s-a ajuns la toate aceste noţiuni, la numele testului, etc. Acest lucru îl vom evidenţia în continuare într-un scurt istoric. Începând încă din secolul al IX-lea au fost publicate în psihologie multe studii care foloseau materiale similare celor utilizate în proba Stroop, dar care n-au fost iniţial studii despre interferenţă, deşi se refereau la nevoia unui timp mai lung pentru numirea cernelii în care a fost scris numele culorii decât pentru citirea numelui culorii. Astfel, investigaţiile au fost iniţiate în jurul anului 1890 prin Bowditch şi Warren, J.W. În 1892 când Munsterberg a studiat efectul inhibiţiei, acest termen era sinonim cu termenul “ interferenţă “. El a studiat acest efect în schimbările intervenite în comportamentele zilnice, obişnuite (de exemplu, deschiderea unei uşi, scoaterea ceasului din buzunar, etc.). Concluzia sa a fost că o asociaţie dată (între stimuli) poate funcţiona automat chiar dacă efectele unei acţiuni anterioare au mai rămas. În 1894 Muller şi Schumann au descoperit că e nevoie de mai mult timp pentru a reînvăţa o serie de silabe fără sens, dacă au fost asociate în acelaşi timp cu alte silabe-stimuli. Din aceste studii, Kline citează în 1921 legea inhibiţiei : “ Dacă a este asociat cu b, este dificil să-l asociem cu k, b fiind un obstacol între a şi k. “ (1921, pag. 270). Acelaşi Kline a folosit în studiile sale materiale cu înţeles semnificativ (de exemplu, nume de state, capitale, cărţi, autori, etc.). Rezultatele sale asupra interferenţei pot fi uşor comparate cu cele obţinute în 1902 de Bergstron, Brown şi Bair şi în 1912 de Culler. Aceştia au făcut un studiu pe sortarea felicitărilor şi au observat că schimbarea aranjării iniţiale a compartimentelor produce efect de interferenţă. În 1912, Culler este primul care foloseşte în experimente culori. Într-unul din experimentele lui subiecţii erau antrenaţi să reacţioneze la stimulul roşu prin ridicarea mâinii drepte, iar la cel albastru prin ridicarea mâinii stângi. În a doua parte a experimentului stimulii sunt inversaţi. Se constată apariţia interferenţei, însă aceasta scade o dată cu antrenarea. La întrebarea : “ De ce e necesar mai mult timp pentru numirea culorii cernelii decât pentru citirea numelui acesteia?” au încercat mulţi cercetători să dea un răspuns. Astfel, Cattell în 1886, Lund în 1927, au atribuit diferenţele antrenării. Woodworth şi Wells (1911) spun că diferenţa se datorează faptului că sunt mai multe nume, denumiri, care se află toate pe “ vârful limbii “ şi aşteaptă să fie rostite unul sau altul. Brown (1915) infirmă cele spuse anterior şi susţine că procesul de numire a culorilor este net diferit de cel de a citi cuvintele tipărite. Însă, în 1918 şi 1925, Peterson afirmă că un răspuns devenit obişnuit este asociat cu fiecare cuvânt, în timp ce în cazul culorilor, care sunt o varietate, tendinţa este ca numărul răspunsurilor să crească. Ipoteza lui Peterson este întărită de rezultatele lui Telford (1930) şi Lund (1927). Cercetătorul elveţian Stroop, de la Colegiul George Peabody, şi-a început studiile în 1935, el fiind cel care a dat numele acestui test. Împreună cu colaboratorii săi, Stroop a făcut o serie de experimente în scopul studierii interferenţei. Astfel, ei au comparat citirea numelui culorii cu numirea cernelii, a culorii înseşi, au comparat efectul interferenţei stimul-culoare la citirea denumirii culorii şi efectul interferenţei stimul-cuvânt la numirea culorii. Creşterea în timp a răspunsului pentru cuvinte, cauzată de prezenţa conflictului stimulului-culoare este considerată ca şi o măsură a interferenţei stimul-culoare şi numirea cuvântului. Creşterea în timp a răspunsului pentru culoare, cauzată de prezenţa conflictului stimulului-cuvânt este considerată ca o măsură a interferenţei stimul-cuvânt şi numirea culorii. Atunci, în 1935, pentru a obţine o concluzie referitoare la efectul de interferenţă, cei de la Colegiul George Peabody au făcut o serie de experimente care se referă la:  Citirea numelui culorii atunci când cuvintele sunt scrise cu alte culori (ex. “ roşu “ scris cu albastru);  Efectul interferării stimul-cuvânt şi numirea seriei de culori;  Efectul antrenării şi interferenţa. Concluzia generală susţinută de Stroop este aceea că subiecţii au nevoie de mai mult timp să numească culoarea unui stimul incongruent decât să numească culoarea stimulilor neutrii (ex. pătrat roşu). Când subiecţilor li se cere să citească cuvântul şi să ignore culoarea, timpul de răspuns ajunge să fie egal. Acest pattern asimetric al inhibiţiei dintre numirea culorii şi citirea cuvântului este marca efectului Stroop. În primele sale experimente, Stroop a folosit doar stimuli neutrii şi incongruenţi. Diferenţa de răspuns în timp dintre stimulii neutrii şi incongruenţi constituie inhibiţia, măsura interferenţei dintre răspunsul prepotent şi răspunsul cerut în rezolvarea sarcinii. Mai târziu, Stroop adaugă în experimente şi stimuli congruenţi (ex. “ roşu “ scris cu roşu). Diferenţa în timpul de răspuns dintre stimulii neutrii şi cei congruenţi se numeşte facilitare. Este încă o dată de subliniat legătura dintre abilitatea de a rezolva situaţii conflictive şi atenţia executivă. Cercetări mai recente asupra efectului Stroop au dat o serie de modele explicative ale interferenţei şi facilitării, dintre care amintim modelul translaţiei (Wirzi & Egeth, 1985) şi modelul vitezei procesării (Glaser & Glaser, 1982). Aceste modele susţin că inhibarea va fi obţinută ori de câte ori sarcina include doua coduri diferite şi cere subiectului să mute informaţia dintr-un cod în celălalt. În acelaşi timp, modelele susţin faptul că, cuvintele şi culorile sunt procesate paralel pâna la etapa răspunsului, cuvintele fiind procesate mai repede decât culorile. Interferenţa intervine când răspunsul cuvântului de baza trebuie inhibat în favoarea procesării mai lente a răspunsului-culoare. Aceste modele furnizează explicaţii logice despre interferenţa asimetrică şi demonstrează importanţa relaţiei între stimulul relevant şi tipul răspunsului în producerea interferenţei Stroop. Cercetările referitoare la interferenţă şi facilitare, începute în jurul anului 1890, continuă şi în prezent, efectul Stroop (interferenţa culoare-sens) constituind una dintre paradigmele experimentale cele mai des invocate în psihologie, în studiul atenţiei executive. Această paradigmă constituie şi punctul de plecare pentru prezentul studiu. jocuri online Pwffi Blog Play games free online IPOTEZĂ: 1. Timpul de răspuns va fi cel mai mare la denumirea culorilor listei incongruente datorită efectului de interferenţă. 2. Timpul de răspuns va fi cel mai mic la denumirea culorilor listei congruente datorită apariţiei efectului de facilitare. 3. Timpul de răspuns va fi unul intermediar şi nu vor apare efecte de facilitare sau interferenţă, la denumirea culorilor listei neutre. MATERIALE NECESARE:  3 liste care conţin câte 30 de stimuli, denumiri de culori sau grupări de tipul: Stimulii sunt prezentaţi prin una dintre culorile: roşu, albastru, galben, verde. Prin aceste liste folosite în experiment se manipulează relaţia dintre culoare (procesarea fizică) şi sens (procesarea semnatică), astfel: (VEZI ANEXA 1) 1. în prima listă sensul este eliminat utilizându-se nişte stimuli neutri: dreptunghiuri colorate în una din cele patru culori – LISTA NEUTRĂ; 2. în a doua listă culoarea şi sensul coincid (ex. cuvântul “ galben “ scris cu culoarea galben) – LISTA CONGRUENTĂ; 3. în a treia listă culoarea şi sensul sunt în contradicţie (ex. cuvântul “ roşu “ scris cu culoarea verde) – LISTA INCONGRUENTĂ .  un cronometru pentru măsurarea cu exactitate , în secunde, a timpului necesar denumirii culorii din fiecare listă, pe rând. DESIGN EXPERIMENTAL: Lista Subiecţii NEUTRĂ CONGRUENTĂ INCONGRUENTĂ 1. 2. 3. . . . . 15. Mtr Mtr Mtr MEDIA TOTALĂ Este vorba despre un design intrasubiect, utilizându-se un grup de 15 subiecţi, eşantioane perechi. Mtr – media timpilor de răspuns; VI (variabila independentă) – tipul listei : 3 modalităţi - neutră - congruentă - incongruentă ; VD (variabila dependentă) – timpul necesar denumirii culorilor din cadrul fiecărei liste (media timpilor obţinuţi după 3 aplicări ale fiecărei liste). PROCEDURĂ: Se utilizează un grup de 15 subiecţi şi se lucrează în perechi de tipul experimentator-subiect. Fiecare listă este oferită spre citire fiecărui subiect de 3 ori. Între prezentarea a două liste succsive se va face o pauză de 2 minute. Este foarte important ca listele să fie alternate (ex. 1 – 2 – 3 – 1 – 2 – 3 – 1 – 2 – 3). După reglarea cronometrului, subiectul va fi solicitat să denumească cu voce tare, corect şi cât mai rapid, culorile care apar în fiecare listă (culoarea CERNELII cu care a fost reprezentat fiecare item din liste). După fiecare aplicare experimentatorul notează timpul de răspuns, la final urmând a se face o medie a timpilor de răspuns pentru fiecare listă în parte (VEZI ANEXA 2). Subiecţii folosiţi în prezentul experiment au între 18 şi 23 de ani şi au fost selectaţi ca fiind de aproximativ acelaşi nivel intelectual. Experimentul s-a desfăşurat în luna mai 2002. REZULTATE: Mediile determinate în urma înregistrării timpilor de răspuns sunt prezentate în următorul tabel: Tipul listei şi media T/s SUBIECŢII NEUTRĂ CONGRUENTĂ INCONGRUENTĂ 1. 16,(3) 10,(6) 23,(3) 2. 19,(6) 16,(3) 29,(3) 3. 13,(3) 11 25,(3) 4. 15,(3) 12 25,(3) 5. 15,(3) 10,(3) 22,(3) 6. 16,(6) 13 23,(6) 7. 18,(3) 13,(6) 28 8. 15,(3) 12,(3) 25,(6) 9. 14,(6) 14,(3) 24,(3) 10. 18,(6) 14,(6) 27 11. 11,(6) 10,(6) 23,(6) 12. 14,(3) 11,(6) 25,(6) 13. 14 11,(6) 23 14. 15,(6) 13,(3) 25 15. 16,(6) 13 27 MEDIA TOTALĂ (secunde) 235,99995 188,66663 378,66663 Rezultatele brute obţinute în urma celor 3 aplicari succesive ale listelor pot fi consultate în ANEXA 2. PRELUCRAREA REZULTATELOR: Rezultatele au fost prelucrate cu ajutorul programului de statistica SPSS. Histogramele astfel obţinute demonstrează existenţa unor distribuţii normale, gaussiene (VEZI ANEXA 3). Datorită acestui lucru, semnificaţia diferenţei dintre timpii obţinuţi a fost studiată prin aplicarea testului t pentru eşantioane perechi. Testul t a fost aplicat de 3 ori deoarece comparaţiile s-au realizat 2 câte 2, astfel : • lista neutră – lista congruentă; • lista neutră – lista incongruentă; • lista congruentă – lista incongruentă. INTERPRETAREA REZULTATELOR: Rezultatele obţinute prin aplicarea testului t pentru eşantioane perechi pot fi consultate în ANEXA 4. În cazul listei neutre şi listei congruente am obţinut un prag de 0.00, lucru care demonstrează că diferenţele obţinute între aceste 2 liste sunt semnificative pentru pragul de 0.01. Observând tabelul în care s-au consemnat rezultatele brute, remarcăm faptul că timpul denumirii culorilor listei neutre este superior celui denumirii culorilor listei congruente, lucru care îl regăsim şi în ipoteza aflată la baza prezentului studiu. În cazul listei neutre şi listei incongruente s-a obţinut tot un prag de 0.00 (VEZI ANEXA 4), adică diferenţele obţinute în cazul acestor două liste sunt semnificative pentru pragul de 0.01 (p < 0.01). În acest caz, subiecţii au trebuit să inhibe răspunsul prepotent (procesarea semantică în cazul listei incongruente) şi să dea un alt răspuns (procesarea fizică, culoarea propriu-zisă). Se naşte astfel un conflict cognitiv, diferenţele apărute între timpii de denumire a culorilor celor două liste fiind diferiţi, net semnificativ (VEZI REZULTATE). Diferenţele se datorează interferenţei, nu hazardului. Chiar datorită acestei interferenţe timpul de răspuns s-a dovedit a fi cel mai mare ăn cazul listei incongruente. S-a confirmat astfel o altă parte a ipotezei formulate la început. În cazul listei congruente şi listei incongruente s-a obţinut un prag de 0.00 (VEZI ANEXA 4). Diferenţele obţinute între timpii de denumire a culorilor celor două liste sunt semnificative deci pentru pragul de 0.01. Timpul de răspuns a fost mai mare în cazul listei incongruente. Subiecţii au avut probleme la procesarea fizică a stimulilor din această listă datorită interferenţei acestei procesări fizice cu cea semantică (ex. ROŞU scris cu VERDE). Lista congruentă are cel mai mic timp de răspuns datorită apariţiei efectului de facilitare. În cazul acestei liste, semanticul era identic cu fizicul, subiectul nu mai trebuia să “ traducă “ din semantic în fizic (a fost deci “ ajutat “). În fine, s-a confirmat şi ultima parte a ipotezei specifice. Diferenţele între timpii de răspuns s-au dovedit a fi semnificative în toate cele trei comparaţii. Pragul stabilit a fost 0.01, lucru care infirmă ipoteza nulă (inversul celei specifice) şi acceptă ipoteza specifică. Chiar şi observând rezultatele brute (VEZI REZULTATE) se poate demonstra că ipoteza specifică se poate accepta. Astfel, observând ipotezele formulate şi rezultatele obţinute, putem concluziona : 1. Timpul de răspuns este cel mai mare la denumirea culorilor listei incongruente datorită efectului de interferenţa (semanticul interferează cu fizicul şi e nevoie de mai mult timp pentru decodare) : 378,66 > 235,99 > 188,66 (VEZI REZULTATE); 2. Timpul de răspuns este cel mai mic la denumirea culorilor listei congruente datorită efectului de facilitare (semanticul coincide cu fizicul, nu e nevoie de decodare) : 188,66 < 235,99 <378, 66 ; 3. Timpul de răspuns este unul intermediar la denumirea culorilor listei neutre, unde nu apar efecte de interferenţă sau facilitare : 188,66 < 235.99 < 378,66. Prin urmare, s-a demonstrat că există interferenţă între culoarea (cerneala !) şi sensul cuvântului. Diferenţele obţinute între rezultate se datorează manipulării experimentale şi nu hazardului. CONCLUZII: Printr-o sarcină relativ simplă, denumirea culorii cu care au fost scrise unele cuvinte (cu sens congruent sau incongruent), s-a constatat apariţia efectului de interferenţă, respectiv de facilitare. Aceste efecte au fost mult studiate începând chiar din secolul al IX-lea având extensii ecologice în viaţa noastră de zi cu zi, deşi puţini dintre oameni sunt conştienţi de ce se întâmplă cu adevărat în spatele unor comportamente, al unor decizii luate. BIBLIOGRAFIE: 1. Bair, J.H. (1902) – The practice curve : A study of the formation of habits – Psychol. Rev. Monog. Suppl., 19, 1 – 70; 2. Bergstrome, J.A. (1984) – The relation of the interference of the practice effect of an association – Amer. J. Psychol., 6, 433-442; 3. Bowditch, H.P. & Warren, J.W. (1980) – The knee-jerk and its physiological modifications – J. Psysiology, II, 25-46; 4. Brown, W. (1915) – Practice in associating color names with colors – Psychol. Rev., 20, 45-55; 5. Cattell, J.M. (1886) – The time it takes to see and name objects – Mind, II, 63-65; 6. Cârneci, D. (1999) – The emotional stroop task and anxiety : a cognitive neuroscience approach – Creier. Cogniţie. Comportament , dec.; 7. Culler, A.J. (1912) – Interference and adaptability – Arch. of Psychol., 24; 8. Kline, L.W. (1921) – An experimental study of associative inhibition – J. Exper. Psychol., 4, 270-299; 9. Glaser, M.O. & Glaser, W.R. (1892) – Time course analysis of the Stroop phenomenon – J. of Exp. Psychol.: Human Perception and Performance, 8, 875-894; 10. Lund, F.H. (1927) – The role of practice in speed of association – J. Exper. Psychol., 10, 424-433; 11. Muller, G.E. & Schumann, F. (1894) – Experimentelle Beitrage Zu Utersuchung des Gedachtnisses – Zsch. F. Psychol., 6, 81-190; 12. Munsterberg, H. (1892) – Gedachtnisstudien. Beitrage zur Experimentellen Psychologie , 4, 70; 13. Peterson, J. & David, Q. J. (1918) – The psychologie of handling men in the army – Minneapolis, Minn. Perine Book Co, 146; 14. Stroop, J. R. (1935)– Studies of interference in serial verbal reactions – J. of Exp. Psychol., 18; 15. Sugg, M. & McDonald, J. (1994) – Time Course of Inhibition in Color-Response and Word-Response versions of the Stroop Task – J. of Exp. Psychol.: Human Perception and Performance, 3, 647-675; 16. Telford, C.W. (1930) – Differences in responses to colors and their names – J. Genet. Psychol., 37; 17. Virzi, R.A. & Egeth, H.E. (1985) – Toward a translational model of Stroop interference – Memory and Cognition, 13, 304-319. ANEXA 1 LISTA NEUTRĂ LISTA CONGRUENTĂ ROŞU VERDE GALBEN VERDE ROŞU ROŞU ALBASTRU GALBEN ALBASTRU GALBEN ALBASTRU VERDE VERDE ROŞU ROŞU ROŞU VERDE GALBEN ALBASTRU GALBEN VERDE GALBEN ALBASTRU ALBASTRU ROŞU VERDE ROŞU VERDE ROŞU VERDE LISTA INCONGRUENTĂ ROŞU GALBEN VERDE VERDE ROŞU GALBEN ALBASTRU VERDE ROŞU GALBEN GALBEN ALBASTRU ROŞU ALBASTRU VERDE VERDE ROŞU ROŞU GALBEN VERDE GALBEN ALBASTRU ALBASTRU ALBASTRU ROŞU GALBEN VERDE VERDE ROŞU ROŞU ANEXA 2 TIPUL LISTEI SUBIECŢII NEUTRĂ CONGRUENTĂ INCONGRUENTĂ 1. t1=18, t2=17, t3=14 t1=11, t2=11, t3=10 t1=23, t2=24, t3=23 mtn = 16,(3) mtc =10,(6) mti =23,(3) 2. t1=19, t2=20, t3=20 t1=16, t2=17, t3=16 t1=30, t2=30, t3=28 mtn = 19,(6) mtc = 16,(3) mti = 29,(3) 3. t1=14, t2=14, t3=12 t1=12, t2=10, t3=11 t1=26, t2=25, t3=25 mtn = 13,(3) mtc = 11 mti = 25,(3) 4. t1=18, t2=14, t3=14 t1=14, t2=12, t3=10 t1=32, t2=23, t3=21 mtn = 15,(3) mtc = 12 mti = 25,(3) 5. t1=16, t2=16, t3=14 t1=10, t2=11, t3=10 t1=24, t2=23, t3=20 mtn = 15,(3) mtc = 10,(3) mti = 22,(3) 6. t1=17, t2=17, t3=16 t1=13, t2=13, t3=13 t1=24, t2=24, t3=23 mtn = 16,(6) mtc = 13 mti = 23,(6) 7. t1=18, t2=19, t3=18 t1=15, t2=13, t3=13 t1=30, t2=31, t3=23 mtn= 18,(3) mtc = 13,(6) mti = 28 8. t1=17, t2=16, t3=13 t1=13, t2=12, t3=12 t1=29, t2=25, t3=23 mtn = 15,(3) mtc = 12,(3) mti = 25,(6) 9. t1=15, t2=15, t3=14 t1=15, t2=14, t3=14 t1=26, t2=25, t3=22 mtn = 14,(6) mtc = 14,(3) mti = 24,(3) 10. t1=19, t2=19, t3=18 t1=16, t2=15, t3=13 t1=30, t2=26, t3=25 mtn = 18,(6) mtc = 14,(6) mti = 27 11. t1=13, t2=12, t3=10 t1=12, t2=10, t3=10 t1=24, t2=24, t3=23 mtn = 11,(6) mtc = 10,(6) mti = 23,(6) 12. T1=15, t2=15, t3=13 t1=12, t2=12, t3=11 t1=26, t2=26, t3=25 mtn = 14,(3) mtc = 11,(6) mti = 25,(6) 13. T1=14, t2=15, t3=13 t1=13, t2=12, t3=10 t1=26, t2=23, t3=20 mtn = 14 mtc = 11,(6) mti = 23 14. T1=16, t2=15, t3=16 t1=14, t2=14, t3=12 t1=28, t2=24, t3=23 mtn = 15,(6) mtc = 13,(3) mti = 25 15. T1=19, t2=16, t3=15 t1=15, t2=13, t3=11 t1=29, t2=27, t3=25 mtn = 16,(6) mtc = 13 mti = 27 SUMA MEDIILOR ( MT ) MTN=235,99995 ( s ) MTC=188,66663 ( s ) MTI=378,66663 ( s ) LEGENDA: • T, t – timpul; • mt – media timpilor obtinuti de fiecare subiect pentru fiecare lista; • MT – suma mediilor timpilor obtinuti de fiecare subiect pentru fiecare lista; • N, n – lista neutra; • C, c – lista congruenta; • I, i – lista incongruenta; • s – secunde. ANEXA 3 – histograme ( SPSS ) ANEXA 4 – testul t aplicat în SPSS pentru eşantioane perechi