Razboaiele napoleniene

Armata lui Napoleon a fost prima armata alcatuita din recruti. Tactica acesteia se baza pe coloanele de pe campurile de lupta care luptau cu baioneta iar strategia pe corpurile de armata independente.

Razboaiele din epoca napoleoniana au durat peste 20 de ani, din 1796 pana in 1815. In acea perioada Europa s-a confruntat cu o serie de conflicte si de campanii militare care se desfasurau de pe coasta spaniola a Atlanticului pana in deserturile egiptene iar, spre nord, pana la portile Moscovei. In spatele acestora statea geniul militar si ambitia unui singur barbat, Napoleon Bonaparte. Accederea lui la putere, de la razboaiele guvernului revolutionar francez din Italia de la sfarsitul anilor 1790, pana la proclamarea sa, in 1804, ca imparat al Frantei, i-a facut pe multi europeni sa-l considere ca pe un nou Alexandru cel Mare si eliberatorul popoarelor oprimate din Europa. Altii l-au considerat tiran si distrugatorul vechii ordini europene care a dominat continentul vreme de secole.

Revolutia franceza

Inainte de Napoleon, si chiar si inainte de revolutia franceza din 1789, razboaiele europene se desfasurau intre armate similare, mult mai mici, cu ofiteri aristocrati, si in care asediile aveau o pondere insemnata. Era un tip de razboi formal intre monarhiile aflate in competitie, fara sa puna in pericol stabilitatea regatelor sau sa submineze ordinea enropeana.

Revolutia franceza a schimbat toate acestea. Aceasta a trimis regele Frantei si majoritatea aristocratiei la ghilotina si atunci cand armatele Imperiului Austriac si Prusiei au inceput sa faca presiuni, revolutia franceza a fost cea care a recrutat masele de francezi pentru a pune capat pericolului, creand in 1794 o armata de 750.000 de soldati.    

Napoleon a folosit sentimentele nationale , si spiritul de lupta ale francezilor pentru a-si satisface propriile ambitii. Acest avant emotional, combinat cu geniul strategic unic al lui Napoleon a dus la crearea celei mai puternice masini militare a acelor vremuri.

Corpurile de armata

Armata franceza creata de Napoleon - si care in 1805 a fost botezata La Grande Armee- se baza pe ideea corpurilor de armata, o unitate independenta de 30-40.000 de oameni, continand intre doua pana la patru divizii de infanterie, o divizie de cavalerie usoara, pana la 40 de tunuri, si unitati de genisti. In campanie un corp de armata putea opera independent dar era intotdeauna sub comanda directa a lui Napoleon, in centrul armatei sale el pastra rezerve impresionante de cavalerie si de artilerie, utilizate pentru accelerarea inaintarii diferitelor corpuri si pentru ca inamicii sa intre in lupta doar in momentul ales de el.

Aceasta metoda de organizare a armatei facea ca trupele sale sa poata fi desfasurate de-a lungul unei lungi linii de mars - mentinand incertitudinea inamicului in ceea ce privea intentiile sale reale, pana cand corpurile si trupele de rezerva puteau fi combinate pentru atacul decisiv. Daca strategiile din secolul precedent implicau manevrele si batalia propriu-zisa ca fenomene separate, La Grande Annee le-a contopit, devenind parti ale aceluiasi obiectiv - distrugerea inamicului. Pe Napoleon nu-l interesau conflictele minore care, chiar si in cazul unei victorii, lasau armatele inamice aproape intacte. Intotdeauna scopul lui era de a zdrobi opozifia si apoi de a dicta termenii. In 1805 de exemplu, in batalia de la Austeriitz el a infrant armatele combinate ale Prusiei, Austriei si Rusiei, ramanand astfel practic fara nici un inamic si devenind stapanul absolut al Europei.

Tactica de lupta

In tactica de lupta, armata lui Napoleon era la fel de agresiva. Succesul acesteia se baza pe atacurile coordonate ale cavaleriei si infanteriei, combinate cu o forta de foc coplesitoare ale bateriilor sale de artilerie comasate. Napoleon, care si-a inceput cariera militara ca ofiter de artilerie, avea mare incredere in artileria masata, intrand adesea in lupta prin bombardamentele provocate de pana la o suta de piese de artilerie. De exemplu, in batalia de la Leipzig din 1813, el si-a sprijinit infanteria si cavaleria cu o forta combinata a artileriei de aproape 900 de tunuri.

In timpul actiunilor, fiecare parte a armatei suplimenta si le sprijinea pe celelalte intr-o serie de atacuri continue menite initial sa descopere si apoi sa strapunga punctele slabe ale liniei de front inamice. Elementul de baza al acestui atac era coloana compacta a infanteristilor. Regimentele de infanterie, insiruite in coloane de batalion pe largime de pana la 68 m si adancime de l4 m si numarand pana la 1.120 de soldati, marsaluiau, in cantec de lupta, spre liniile inamice. Ele avansau in spatele sutelor de tragatori din infanteria usoara, "voltigeurs", care inaintau strapungand flancurile inamicului prin foc continuu, indreptat mai ales spre ofiteri si spre ofiterii necombatanti. Inainte ca liniile inamice sa se regrupeze, coloana de infanterie franceza era deja in atac, cu baionetele dispuse la acelasi nivel.

Daca coloana de infanteristi reusea sa strapunga linia inamica, aceasta urma sa fie sprijinita de artilerie si de o sarja comasata de cavalerie grea. Tactica nu era subtila dar executata in ture si fara pauze, ea a infrant armatele Austriei, Italiei, Prusiei, Rusiei si Spaniei.

Garda imperiala

Printre fortele de rezerva pe care Napoleon le avea la indemana pentru victoria decisiva era si faimoasa garda imperiala. Garda este unica pentru istoria razboaielor napoleoniene, ea fiind creatia lui Napoleon, si odata cu prabusirea sa de la putere, dupa batalia de la Waterloo, si aceasta a devenit istorie.

Unitatile garzii l-au servit pe imparat de-a lungul intregii sale cariere, incepand cu escorta personala in campania din Italia, intre 1796-97. In 1804, cand Napoleon s-a autoproclamat imparat, aceste trupe personale au devenit cunoscute ca garda "imperiala" si in 1805 numara peste 12.000 de soldati. Odata cu cresterea reputatiei lui Napoleon, crestea si numarul soldatilor din garda. In 1814 aceasta ajunsese la dimensiunile si la modul de organizare al unei mici armate, cu 112.000 de soldati puternici, cuprinsi in trei sectiuni separate si distincte.

Prima si cea mai veche dintre acestea era "vechea garda". Din randurile ei faceau parte soldati care servisera sub imparat inca din 1796. Era privita ca elita elitelor si era formata din grenadieri, dragoni si lancieri. Cea de-a doua ca vechime era "garda mijiocie". Aceasta fusese infiintata m 1806 si era compusa din regimente de puscasi. Ultima dintre ele era "tanara garda". Aceasta era formata din unitati de intanterie usoara si era alcatuita dintre cei mai buni recruti.

Garda impunea standardele pentru restul armatei si era un privilegiu si o onoare de a face parte din randurile ei. Calificarea minima necesara pentru a putea face parte din Vechea Garda era serviciul militar de cinci ani si participarea la doua campanii militare. Plata, conditiile si echipamentul erau mult superioare celorlalte din cadrul armatei - corespunzatoare unei unitati despre care se stia ca era favorita imparatului. Membrii ei intruchipau spiritul armatei franceze si atunci cand au fost infranti la Waterloo de salvele de foc ale infanteriei britanice si obligati sa se retraga rapid in spatele propriilor linii, acesta a fost semnalul ca armata lui Napoleon s-a prabusit complet si ca imperiul lui era distrns.

Arme pe campul de lupta

Franeezii preferau atacurile comasate cu baioneta fata de praful de pusca al muschetelor, deoarece muscheta putea fi armata toarte incet si era o arma lipsita de acuratete. Desi razboaiele napoleoniene sunt cunoscnte pentrn tactica si strategiile de lupta inovative, armele utilizate de soldati pe campul de lupta nu s-au schimbat in ultimii 200 de ani.

Toate armatele europene erau dotate cu flinte care se incarcau pe gura tevii cu teava neghintuita si inchizator. Numele acestora varia de la o tara la alta - britanicii le numeau "Brown Bess", iar francezii Charlesville "1777". Toate trageau insa cu acelasi glont de calibru mare din plumb moale, propulsat de praful de pusca negru. Pentru a atinge cu siguranta tinta trebuia sa te afli la o distanta mai mica de 100 m dar, chiar si in acest caz, tinta putea fi ratata daca butoiasul avea si reziduuri de praf de pusca.

Rateurile erau frecvente, flinta trebuind sa fie inlocuita regulat si daca infanteristul nu era suficient pregatit si uita sa retraga vergeaua din teava sau incarca de doua ori arma - urmarile erau periculoase pentru el sau pentru oricine era in apropiere cand se tragea. Nu este deci de mirare ca Napoleon a preferat sa mizeze pe succesul atacului infanteriei bazat pe puterea baionetei de infanterie, de 38 cm.

Baioneta facea fata cu adevarat, chiar si atunci cand avea de infruntat o sarja directa a cavaleriei. Intr-o manevra care avea sa faca celebra infanteria britanica din timpul bataliei de la Waterloo, din 1815, intreaga linie de front a infanteriei, un batalion dupa altul, au luat pozitia unor patrate. Fiecare latura a unui careu avea trei randuri adancime , randul fromtal era ingenunchiat. Prezentand linie dupa linie de flinte si baionete prin care cavaleria inamica nu a putut trece. La Waterloo, 20 de careuri de infanterie au facut fata cu succes sarjelor repetate ale cavaleriei franceze formate din peste 10 000 de soldati.

Noile arme

            Singurele progrese reale in tehnologia militara din perioada napoleniana s-au produs in Anglia. Carabina Baker, grenada Shrapnel si racheta Congreve au aparut in acea perioada.

            Ca arma pe campul de batalie, carabina baker a avut probabil cel mai mare impact, dar nu avea aceeasi forta distructiva ca grenada Shrapnel. Carabina era mai scurta decat flinta. Ghinturile din teava incetineau miscarea proiectilului – dar in mainile unui expert avea un efect mortal pe o raza de pana la 250 m. Era o arma de infanterie usoara si avea sa fie o amenintare la adresa infanteriei usoare franceze din Spania si Portugalia, razboiul peninsular din 1809-04. Carabina s-a dovedit eficienta, mai ales ca infanteria usoara franceza era dotata doar cu flinte cu teava scurta. Napoleon, care era neincrezator in inovatile tehnice, a indepartat in 1807 toate carabinele din dotarea infanteriei sale usoare.

Infrangerea finala

            Tactica britanica a focului sustinut al infanteriei a fost cea care a spulberat legenda invincibilitatii franceze, iar ducele de Wellington, inati in Peninsula, apoi pe campul de batalie de la Waterloo, a demonstrat ca celebrele coloane franceze puteau fi infruntate si sparte.

            Ducele de Wellington isi alegea campul de lupta – de obicei o cumpana a apelor – astfel ca trupele sale sa fie bine acoperite in fata artileriei franceze. Infaneria, insiruita doar pe doua randuri, astepta apropierea coloanelor inamice aflate in inaintare  - cam la 20 de metri – si apoi incepea atacul. De fiecare data cand o coloana franceza intalnea o linie britanica, coloana era infranta. Generalii care s-au luptata cu Wellington in Peninsula si care au fost infranti au incercat sa-l previna pe imparat, dar el nu a ascultat si Wellington a infrant la Waterloo garda imperiala.

            Deoarece razboaiele sale continue necesitatu mai multe resurse umane, Napoleon recurgea pentru umplerea randurilor la continegentele regulate de recruri. Se baza si pe contingentele trupelor aliate. In vara lui 1812, cand a facut incercarea dezastruaza de cucerire a Rusiei, jumatate din cei 630.000 care au marsaluit cu el prin salbaticia stepelor rusesti nu era formata din francezi, ci din germani, polonezi, olandezi, elvetieni si mai multe alte nationalitati. Semnificativ pentru atitudinea lui Napoleon fata de barbatii pe care i-a condus in acel decembrie 1812, cand armata sa a fost complet anihilata – abia 1000 de soldati si-au putut continua serviciul militar – este ca imparatul s-a grabit sa se intoarca la Paris pentru a-si incropi o alta armata si in vara lui 1813 era pregatit cu alti 600.000 de soldati.

            Cei 20 de ani de campanii militare duse de Napoleon Bonaparte au costat vietile a peste doua milioane de soldati. Iar despre civilii morti ca urmare a molimelor, foametei si a “ororilor razboiului”, nu se cunosc cifre.

Razboaiele greco-persane

       Începând cu 522,Darius I, un suveran energic, conducea Imperiul ahemenid, împărţit  în circa douăzeci de circumscripţii(satrapii), administrate de un guvernator persan, purtând titlul de satrap(“protector al regalităţii”).O gravă criză nu va intarzia să izbucnească în Asia Mică, în principal în Ionia, între persani şi grecii dornici să-şi redobândească libertatea.

        În 499, Ionia se revoltă împotriva dominaţiei persane.Apelul de ajutor lansat către cetăţile greceşti de pe celălalt mal al Mării Egee nu găseşte ecou decât la Atena şi la Eretria, care trimit un modest contigent de trupe, acestea reuşesc să incendieze Sardeş capitala satrapiei, după care se retrag.Insurecţia se extinde în Coria şi Cipru.Reactia persană nu întârzie: rebeliunea este zdrobită şi în 494, Miletul, de unde pornise revolta, este luat cu asalt şi cucerit.Satrapul Astaphernes se arată totuşi moderat în ceea ce priveşte represiunea şi pentru a calma spiritele, permite dezvoltarea în oraşele elene a unui regim de autonomie civică, fără însă a renunţa la perceperea unui tribut.

        Intervenţia militară a lui Darius în Asia Mică îi atrăsese acestuia atenţia către Occident şi trezise poate în el idei expansioniste, ori măcar îi stârnise dorinţa de a împune în Grecia regimuri care să-i fie favoribile în scopul de a elimina riscul difilcutăţilor pe care le aveau cu grecii din Asia Mică incităţi de compatrioţi lor din Europa.În cursul verii anului 490 o importantă escadră persană îşi face apariţia în Marea Egee, sub conducerea amiralului Datis.Naxos este incendiată, Eretria este jefuită şi pârjolită.

         Persanii debarcă la Marathon, pe coasta orientală a Aticăi.Însă, sub conducerea lui Miltiade, un contigent grec compus din 10000 de atenieni şi 1000 de plateeni îi atacă şi îi pun în derută, provocându-le unele pierderii, Datis ridică ancora şi renunţând să mai debarce la Phaleron, face cale întoarsă în Asia.Atenienii consideră că au reputat o mare victorie, cu care nu vor conteni să se laude.Ei susţin că, prin actiunea lor, au salvat Grecia de asaltul barbarilor.

          Aceştia însă nu vor întârzia să revină.Xerxes, care îi succedase lui Darius în 486, organizează în 481 o nouă expediţie mobilizând o armată care, conform lui Herodot, numără 1700000 de oameni de origini dintre cele mai diverse şi 1207 vase.Cifre fără îndoială exagerate, cel puţin în ceea ce priveşte soldaţii,dar care exprimă impresia de imensitate pe care o vor fi avut cei care au văzut sosind armata persană.Unii dintre greci, cuprinşi de panică sau care sperau să obţină profit din atitudinea lor, rămân neutri sau se alătură, aşa cum o fac tesalienii şi telianii, invadatorului. Infanteria persană coboară din Nord în 480, după ce traversase strâmtorile, flota o însoţeşte, urmând litoralul.În 481, treizeci de cetăţi, reunite în congres la Istmul Corent sub conducerea Spartei, deciseseră să se alieze şi să reziste;un corp de 7000 de oameni (în special pelopenesieni şi focidieni) sunt postaţi la Termopile pentru a bloca defileul care, în acea epocă reprezenta, între mare şi lanţul muntos, locul de trecere obligatoriu spre Grecia meridională, ei sunt conduşi de către regale Spartei Leonidos care, văzându-se trădat şi învăluit din spate, se sacrifică eroic împreună cu 300 de spartani pentru a permite restului trupei să bată în retragere, iar flotei ateniene şi lacedemoniene să aibă timpul de a se replia spre sud prin canalul Euripe după o ciocnire nedeschisă cu flota persană la Capul Artemisiondin nordul insulei Eubeea, cele două confruntări au loc aproximativ simultan, în iulie 480.

           Persanii coboară spre Atena, pe care o ocupă fără dificultate şi o jefuiesc; atenienii se retrăseseră în insula Salomina, ca urmare apelarilor lui Temistocle cel care îşi convinsese cetatea să echipeze, între 483 şi 480, o flotă de 200 de trireme, contrucţia ei a fost finanţată din beneficiile obţinute prin exploatarea minelor de plumb argentifer de la Laurion.La sfârşitul lui septembrie 480, flota greacă, numerând aproximativ 400 de vase (dintre care 200 furnizate de Atena), zdrobeşte armata persană, atrasă printr-un şiretlic al lui Temistocle în strâmtoarea situată între insula Salomina şi coastele Atticei.”Marea dispare sub mormanul de epave, de cadavre sângerând malurile, stâncile sunt încărcate de morţi” va scrie Eschil în Persii (V.491-421).În septembrie 479, este rândul armatei, pe uscat, pe care Verxes a lăsat-o sub comanda generalului Mardonios, să fie înfrântă la Plateea, în Beatria, de către o forţă elenă formată din aproximativ 40000 de hopliţi (dintre care 10000 de lacedemonieni şi 8000 de atenieni), aflati sub ordinea regentului Spartei, Pausanias.În acelaşi timp, baza navală persană de la capul Myzale, în Asia Mică, este surprinsă şi incendiată de escadra greacă venită din Samos.În 483, garnizoana persană din Setos, ultima bază de pe sol europeană, este alungată de atenieni.Majoritatea cetăţilor greceşti din Asia Mică, devin libere.

               Bibliografie:”Secolul lui Pericle” autor Jean-Jacques Maffire

                                                                                                                                                                                            

Razboaiele dinastice

In secolul aL XVIII-lea Europa a fost zguduita de rdzboaie intre marile puteri, care isi disputau superioritatea. Pe parcursul acestor conflicte, se dizolvau vechi aliante, luand nastere noi puteri.

           

In secolele XVI si XVII, politica europeana se confrunta cu doua probleme. Una era conflictul religios dintre catolici si protestanti; cealalta era lupta pentru putere dintre Franta si conducatorii habsburgi din Spania si Austria. Desi cauzele politice si religioase se intretaiau uneori, zelul religios a transformat confruntarile ca Razboiul de 30 de Ani (l6l8-48) in conflicte salbatice si devastatoare.

Expansiunea franceza

In secolul XVII situatia se arata favorabila pentru Franta. Izbucnirea Razboiului de 30 de Ani a facut ca imparatul habsburg al Sfantului Imperiu Roman sa nu exercite o autoritate deplina in Germania, iar curand dupa aceea, Spania habsburgica a fost infranta si a inceput sa decada.

           

Sub conducerea Regelui Soare - Ludovic al XIV-lea (1643-1715) - expansiunea franceza a devenit atat de amenintatoare incat aproape intreaga Europa s-a unit impotriva acesteia. Intre 1701-1714, Ludovic a luptat in razboiul pentru succesiune in Spania pentru ca dinastia sa, cea a burbonilor, sa poata mosteni tronul Spaniei si imperiul spaniol. Insa nu a avut succes deplin, iar imperiul a fost in cele din urma dezbinat. Desi Austria a preluat controlul asupra Tarilor de Jos, aflate anterior sub dominatie spaniola, si avea o pozitie ferma in Italia, un burbon a devenit rege al Spaniei.

Caracterul razboiului se schimba

Dupa terminarea razboiului si moartea lui Ludovic al XIV-lea, in 1715, situatia in Europa s-a ameliorat. Rivalitatea dintre burboni si habs¬burgi a devenit mai putin acerba. Conducerea burbona din Spania isi promova interesele, care nu coincideau intotdeauna cu ale Frantei, iar aparitia noilor puteri - Marea Britanie, Rusia si Prusia - a rupt vechile aliante, facand dificila dominatia unei puteri asupra celorlalte.

           

Aceasta domolire a tensiunii, asociata cu disparitia fanatismului religios din politica internationala, a schimbat caracterul razboiu¬lui si al diplomatiei. Cele mai multe razboaie aveau scopuri limitate: nu de inlaturare a unui conducator sau a doctrinei acestuia, ci de a obtine o provincie sau de a largi sfera de influenta a unei dinastii. Armatele erau mici, profesionale si cu o disciplina exemplara. Deoarece cauzele nu erau marete, regulile razboiului erau in general respectate, limitand daunele provocate. Prin urmare, pana la sfarsitui secolului al XVIII-lea, razboaiele aveau un impact redus asupra vietii civile.

           

Cateva razboaie minore au avut loc intre 1718-1740, urmate de anumite schimbari teritoriale in Italia. Apoi, in 1740, imparatul Sfantului Imperiu roman, Carol al VI-lea, a murit fara sa lase in urma un mostenitor.

Frederic cel Mare

De ani de zile, Carol al VI-lea se straduise sa obtina o tntelegere internationala, numita Sanctiunea Pragmatica, care sa-i permita fiicei sale, Maria Theresa, sa mosteneasca toate dominioanele habsburgice. Se parea ca acesta reusise, insa dupa moartea sa au aparut multi pretendenti la tron, printre care si Carol Albert de Bavaria, sustinut de Franta.

           

Prima persoana care a actionat, Frederick al II-lea al Prusiei, cunoscut mai tarziu ca Frederic eel Mare, nu fusese mentionat in Sanctiunea Pragmatica. Prusia, in trecut electoratul de Brandenburg, a devenit puternica datorita conducatorilor ei competenti, fiind recunoscuta ca regat in 1701. Desi un stat mic, Prusia avea o armata eficienta alcatuita de Frederic William I (1713-40), astfel incat Frederic al II-lea a putut profita de problemele Mariei Theresa, invadandu-i tara si pretinzandu-i marea provincie austriaca Silezia.

           

Frederick era un geniu militar care a obtinut multe victorii in fata unor armate foarte numeroase. De asemenea, acesta era lipsit de scrupule, incepand si abandonand razboaiele cand ii convenea lui. Dupa ce a dat prima lovitura in Razboiul pentru Succesiune din Austria (1740-48), Frederick a jucat un rol putin semnificativ in lupta de proportii ce se intetise intre francezi, spanioli si bavarezi de o parte si austrieci si britanici de cealalta.

           

In urma razboiului, Maria Theresa a pastrat toate pamanturile habsburgice, cu exceptia Sileziei. De vreme ce sotui ei a fost numit imparat al Sfantului imperiu roman, titlul imperial a ramas in familie, fiind transmis copiilor Mariei Theresa.

           

Resentimentele imparatesei erau indreptate acum mai ales impotriva lui Frederick, care i-a determinat pe austrieci sa negocieze "Revolutia Diplomatica", o alianta cu Franta care a pus capat unei rivalitati de secole. Din coalitia antiprusaca faceau parte si Saxonia si Rusia, care fusese o mare putere pana la sfarsitul Marelui Razboi Nordic (1700-21), dar care se implicase putin in alte probleme europene.

           

Constientizand pericolul, Frederick a lovit primul, cucerind Saxonia intr-o campanie fulgeratoare. A urmat Razboiul de Sapte Ani (1756-63), in care a obtinut victorii stralucite, dar s-a confruntat cu situatii coplesitoare, care in 1761 l-au adus la disperare. Doar norocul l-a salvat. In ianuarie 1762 a murit vechiul sau dusman, imparateasa Elisabeta a Rusiei. Urmasul ei, Petru al III-lea, il admira pe Frederick si i s-a alaturat, insa a mai trait doar cateva luni. Acest ragaz i-a dat posibilitatea lui Frederick sa faca pace cu dusmanii. Singurii aliati ai lui Frederick in razboi fusesera britanicii, care luptasera impotriva francezilor.

Europa de Est

La sfarsitul secolului XVIII au avut loc schimbari importante in Europa de Est. In anii 1780, rusii s-au indreptat spre sud, expulzandu-i pe turci de pe malul nordic al Marii Negre. Aproape simultan, Rusia, Prusia si Austria au impartit intre ele Polonia (1772-95), fapt ce a dus la distrugerea vechiului stat polonez.

RAZBOAIE IMPERIALISTE

In secolul XVIII, razboaiele europene au inceput sa afecteze restul lumii. Marea Britanie si Franta erau implica¬te in razboaie coloniale, al caror rezultat avea sa influenteze viitorul continentelor.

In secolul XVII, Spania si Portugalia isi pierdusera deja vitalitatea, desi intinsele lor imperii ramasesera intacte. In Tarile de Jos incepuse un declin usor dupa grelele razboaie maritime impotriva Angliei.

Acesta era un semn al cresterii importantei Angliei, desi la inceput principala sa rivala, Franta, parea mult mai putemica decat ea. Sub Ludovic al XIV-lea (1643-1715), Franta a fost principala putere din Europa, tinuta in frau cu dificultate prin coalitii ale celorlalte state, inclusiv Anglia. In afara Europei, situatia era mai putin clara: englezii si francezii pareau egali in India si Caraibe, dar si in America de Nord, unde coloniile franceze din Canada erau mai putine decat coloniile engleze de pe tarmul Oceanului Atlantic (care au devenit ulterior Statele Unite).

Slabiciune si putere

La urma urmei, ambitiile Frantei in calitate de putere continentala s-au dovedit a fi dezavantaje in luptele pe care le-a purtat impotriva Angliei, deviindu-i calea de la o politica coloniala pozitiva. Anglia a avut de asemenea avantajul unei putemice traditii maritime si unui sistem politic relativ liber care incuraja initiativele individuale.

Comertul si expansiunea coloniala aveau sa devina fundamentul suprematiei Angliei, care a fost recunoscuta destul de tarziu. In razboiul Ligii de la Augsburg (1689-1697), Anglia si aliatii sai au controlat ambitiile lui Ludovic al XTV-lea in Europa. Lupte s-au dat si in America de Nord, dar cand s-a incheiat pacea toate cuceririle au fost restituite. Problema coloniilor continua sa fie privita ca fiind de importanta secundara - dar nu si de colonistii englezi si francezi din America de Nord, a caror lacomie teritoriala a determinat stari succesive de razboi si pace.

Razboiul pentru Succesiune din Spania (1701-1714) a fost un conflict european de mari proportii, menit sa decida viitorul Spaniei si al imperiului spaniol. Cu toate acestea, aspectul colonial al acesteia era de asemenea semnificativ, iar Marea Britanie (denumita astfel incepand cu anul 1707) si-a castigat o pozitie superioara, dupa ce a obfinut controlul asupra stramtorii Gibraltar si a Noii Scotii franceze (fosta Acadia) din Canada; Franta a recunoscut drepturile Companiei Golfului Hudson asupra teritoriilor vaste, neexplorate ale tarii. Faptul ca Marea Britanie beneficia de avantaje comerciale a aparut si intr-una din clauzele tratatului de pace, care ii dadea dreptul de a furniza sclavi coloniilor spaniole. Aceasta concesie a dus la conflicte, iar in 1739, mutilarea unui marinar englez de catre autoritatile spaniole a general ostilitati - "Razboiul urechii lui Jenkins".

In 1744 acesta s-a transformat intr-un alt conflict european complicat, desi ostilitatile britanice erau indreptate doar impotriva Spaniei si Frantei. Pe mare, razboiul dintre hotele rivale a fost important in determinarea partii care sa controleze comunicarea cu coloniile. Acum insa, interesele locale intensificau luptele coloniale. In India, Companiile Indiei de Est ale Frantei si Angliei s-au ridicat la lupta, au intemeiat aliante si au luptat fiecare intr-o tara in care sistemul politic nativ devenea din ce in ce mai instabil si dezbinat. Energicul guvernator general al companiei franceze, Joseph Francois Dupleix, a capturat Madras si a fost pe punctul de a-i alunga pe englezi din India.

Din contra, in America de Nord, soldatii si colonistii munceau impreuna, fiecare folosindu-se de aliati indieni intr-o lupta crancena pentru expansiuni teritoriale. Aici, britanicii au avut mai mult succes, capturand Louisburg, marea fortificatie franceza de pe Insula Cape Breton, care controla accesul spre fluviul St. Lawrence.

Pacea a fost incheiata in 1748, fiecare parte rivala renuntand din nou la cuceririle sale coloniale. Cu toate acestea, luptele coloniale atingeau acum apogeul si curand au izbucnit razboaie neprevazute. In India, un mare efort in vederea expansiunii francezilor a fost zadarnicit de un nou lider britanic, Robert Clive. Insa, in America de Nord, francezii au patruns in Valea Ohio si au intemeiat fortul Duquesne, aflat intr-o pozitie strategica spre vestul Pennsylvaniei, inabusind un atac al colonistilor americani.

Razboiul de sapte ani

Din nou, luptele coloniale s-au transformat intr-un conflict european de mari proportii, Razboiul de sapte ani (1756-1763), in care Marea Britanie si Prusia au luptat impotriva Frantei, Austriei si Rusiei. In prima parte a razboiului, Marea Britanie a suferit pierderi in toate coloniile, cu exceptia Indiei. Robert Clive a obtinut o victorie decisiva asupra francezilor si aliatilor lor la Plassey (1757), distrugand astfel pozitia pe care o ocupau francezii in India.

In acelasi an, un mare politician si conducator razboinic englez, William Pitt cel Batran (1708-1778), a preluat controlul asupra guvernului, elaborand o strategie eficienta. In Europa, Marea Britanie l-a subventionat pe regele Frederick cel Mare al Prusiei, pastrand o armata formata din aliati germani pentru a proteja coasta vestica a Prusiei de francezi. Atacurile asupra coastei franceze aveau de asemenea ca scop iritarea principalului inamic al britanicilor; insa cele mai grele lupte se dadeau in celelalte zone, pe mari si in colonii.

Strategia lui Pitt a avut un mare succes. In 1758, Louisburg a fost capturat, fiind urmat apoi de Fortul Duquesne. Duquesne a fost redenumit Fortui Pitt, devenind ulterior marele oras Pittsburgh, in 1759, care a devenit cunoscut sub numele de "anul minunat", marina franceza a fost nimicita in lupta din Golful Quiberon, lasand astfel insulele Caraibe in mainile britanicilor, iar atacul indraznet al generalului Wolfe asupra Quebecului a facut posibila cucerirea Canadei. Marea Britanie era acum principala putere maritima si comerciala - suprema in America de Nord, dominanta in India si cu o pozitie consolidata. In Insulele Caraibe si Africa de Vest. Chiar si pierderea celor Treisprezece Colonii in urma Revolutiei Americane (1775-1783) a fost doar un esec temporar in dezvoltarea imperiului britanic.

DATE IMPORTANTE

1689-1697

Razboiul Ligii de la Augsburg

1701-1714

Razboiul pentru Succesiune din Spania

1739-1748

Razboiul pentru Succesiune din Austria

1745

Englezii captureaza Louisburg

1746

Francezii ocupa Madras

1754

Francezii infrang pe colonistii din Valea Ohio

1756-1763

Razboiul de sapte ani

1757

Pitt vine la putere. Clive obtine victoria de la Plassey

1758

Francezii pierd Louisburg si Fortul Duquesne

1759

Britanicii ocupa Golful Quiberon si Quebec

1760

Cucerirea britanica completa a Canadei

1775-1783

Razboiul Revolutionar American

Râurile ce sculptează uscatul

        În fiecare ţara de pe glob, fluvile au contribuit la definirea peisajului.

    Unele, precum sunt cele din zonele uscate ale Europei sudice, din sud-vestul american şi din interiorul Australiei, curg numai în anotimpul polios.

Unele nu au mai avut apa de mii de ani, aşa cum se întâmplă cu Wadi Hadramaut din Arabia. Alte fluvii, ca Tibrul şi Tamisa, au curs, s-au revarsat şi au reintrat în matcă înca din zorii istoriei.

Cel mai lung fluviu din lume este Nilul, care străbate 6695 km din munţii Africii Centrale până la vărsarea în Marea Mediterană. Cel mai scurt este râul D di Oregon care curge doar pe 37 m, din lacul Deviles Până la Oceanul Pacific.

    Indiferent de lungimea lor, toate cursurile de apa urmează acelaşi ciclu de viaţă.

    Ploaia sau ninsoarea care cad pe pământ sunt atrase de forţa gravitaţională până la cel mai jos punct, de obicei un lac sau o mare. În curgerea ei, apa erodează rocile şi transporta sedimentele către vale. Râurile şi fluvile macină neîncetat munţii planetei.

    In cursul superior, curgerea este rapida,erodand solul strabatut. Acest process de erodare se produce in trei moduri. Cand raul sau fluvial curge cu putere, poate in timpul unei revarsari, apa transporta pietre si stanci mari, ce se rostogolesc de-a lungul albiei, formand “incarcatura de fund”.

    Fragment de lut, aluviuni si mal sunt de asemenea purtate de apa; acestea constituie ceea ce se numeste “debitul solid”.

    O parte a substantelor din roci se dizolva in apa si e transportata sub forma de solutie: “incarcatura dizolvata”. Calcarul este adesea erodat in acest fel

    Unele fluvii transporta o cantitate enorma de sedimente. In nordul Chinei, Fluviul Galben (Hung He) transporta anual 1600 de milioane de tone de aluviuni din Podisul Chinei pana in Mrea Galbena. Cantitatea de aluviuni este atat de mare, incat malurile au deposit ca inaltime terenurile agricole din jur, astfel ca fluvial curge ”pe deasupra” uscatului. In anii cu ploi abundente, apele sale depasesc maluril aluvionare, provocand inundatii catastrofale. In 1887 cand s-a revarsat in apropiere de orasul Zhengzhou, au murit mai mult de un milion de oameni, inecati sau rapusi de foamete ori de molimele iscate. In alti ani, lipsa ploilor a dus la foamete di cauza secetei. Nu este deci de mirare ca acest fluviu este supranumit “mahnirea Chinei”.

    Viteza de curgere nu este unicul factor prin care un fluviu isi sculpteaz valea. Apele strabat diverse tipuri de formatiuni – unele dure, ca granitul si altele moi precum argila. Duritatea rocilor influenteaza forma vaii; cele dure dau nastere unei vai inguste cu pereti abrubti, iar cele moi creeaza o forma rotunjita.

    Daca valea este traversata de o banda de roca dura, apa fluviului va eroda mai rapid rocile moi de deasupra si de sub acestea. Albia va deveni inegala si vor aparea mici cataracte si vartejuri. La cascadele Niagara si Victoria, forta uriasa a apei  ce se pravaleste peste strate de roca dura a creat defile adanci.       

                 

           Rolul  Marii                                                                                                                                     

Cand ajung la mare, forta fluviului se reduce la zero si “stafeta” este preluata de apa marii. Daca mareele sau curentii sunt puternici, aluviunile transportate de fluviu sunt duse in larg si intra in componenta fundului marin sau formeaza o plaja de-a lungul coastei.

Daca insa fluvial se varsa intr-o mare cu maree sau curenti slabi precum Nilul in Mediterana si Mississippi in Golful Mexic, aluviunile sunt depuse la tarm si formeaza maluri de mal si nisip. Acestea devin in timp delte – vaste retele de canale serpuind printre bancuri de nisip si lut.

Solul fin al deltelor este unul dintre cele mai fertile din lume, unele estuare fiind printre cele mai dens populate zone de pe gob. Dar findca se afla la altitudini foarte mici deltel sunt vulnerabile la revarsari si vanturi.

Delta fluviilor Gange si Brahmaputra acopera aproape intreaga suprafata a statului Bangladesh care are peste 140 de milioane de locuitori. Delta este frecvent devastate de inundatii, de mare inalte si de uragane, soldate cu victime omenesti.

Cele mai lungi fluvii din lume

-Nil, Africa, 6695 km.

-Amazon, America de Sud, 6440 km

-Chang Jiang (Yangtze), China, 6300 km

-Mississippi, Mssouri, SUA, 6019 km

-Ob-Trtîş, Rusia, 5570 km

-Congo, Africa, 4670km

-Huang He, China 4670 km

-Amur (Heilong Jiang), Rusia/China, 4510 km

Reader’s Digest - Descoperiti minunile lumii

 Ghidul celor mai spectaculoase peisaje

Ionescu Ovidiu

   Cls a-10-a Aseral

Colegiul Tehnic Petru Maior

RǍSTURNAREA LATERALǍ

Este un element de bază în gimnastica acrobatică, în care corpul execută o rotaţie de 360° în jurul axei antero – posterioare, cu trecere prin poziţia stând în mâini.

Descriere tehnică: din stând, cu braţele sus, prin ridicarea laterală a piciorului din direcţia spre care se va efectua răsturnarea laterală, se trece pe stând pe un picior, celălalt ridicându-se lateral. Prin dezechilibrarea corpului spre direcţia mişcarii, piciorul ridicat lateral se aşează pe sol, preluând progresiv, prin îndoirea genunchiului, greutatea corpului. Trunchiul se  îndoaie în lateral, spre direcţia mişcării, palmele se aşează pe sol cât mai departe de piciorul îndoit şi pe aceeaşi linie, cu degetele răsfirate orientate spre înapoi, perpendicular pe direcţia mişcării. Prin întinderea energică a piciorului îndoit şi balansarea celuilalt sus, corpul se ridică în stând pe mâini, cu picioarele depărtate în plan frontal (lateral), palmele fiind aşezate pe sol, depărtate la lăţimea umerilor. Corpul se răstoarnă in continuare spre direcţia mişcarii, iar piciorul de balans se aşează pe sol, cât mai aproape de mâini, preluând progresiv greutatea corpului prin ridicarea trunchiului şi a braţelor prin lateral sus. Mişcarea se termină în stând depărtat, cu braţele sus sau lateral.

           

Exerciţii progresive:

1.     -  Din stând pe mâini, cu picioarele depărtate lateral, trecerea greutăţii corpului de pe o mână pe cealaltă, cu ajutor. Ajutorul se dă înapoi, apucând  executantul de părţile laterale ale bazinului.

2.     - Din mers, apoi din alergare, efectuarea răsturnării laterale cu aşezarea palmelor pe o bancă aşezată transversal pe direcţia mişcării.

3.     – Răsturnare laterală efectuată pe un plan înclinat.

4.     - Răsturnare laterală de pe o suprafaţă ridicată, cu aşezarea palmelor în afara suprafeţei ridicate.

5.     - Răsturnare laterală cu aşezarea picioarelor şi a palmelor pe repere desenate sau fixate pe sol.

6.     - Răsturnare laterală cu ajutor. Ajutorul se dă înapoi, apucând şoldul executantului din lateral, cu braţele încrucişate.

7.     - Răsturnare laterală.

       Mai există o variantă de exerciţii pe repere: se desenează urmele tălpilor şi palmelor, în succesiune corectă pe sol, palmele fiind pe salteaua aşezată transversal, iar tălpile – jos. Se exersează succesiv:

·        trecerea peste saltea, aşezând segmentele pe urmele desenate (mari)

·        aceeaşi cu ridicarea bazinului la vericală

·        aceeaşi cu întinderea picioarelor

·        răsturnarea laterală pe repere

·        răsturnarea laterală

Ajutorul:se acordă din spatele executantului, apucându-l pe acesta de mijloc (talie) cu mâna care corespunde direcţiei de deplasare – deasupra.

Greseli:

·        aşezarea palmelor pe sol aproape de linia piciorului puternic şi in afara direcţiei de mişcare a elementului

·         extensia exagerată a capului şi a întregului corp in timpul efectuării mişcarii

·        apropierea si depărtarea picioarelor in timpul mişcarii

·        îndoirea picioarelor şi a braţelor

·        răsucirea trunchiului înaintea aşezării palmelor pe sol

·        aşezarea piciorului de elan pe sol, prea departe de cea de a doua mână şi în afara liniei mâinilor

·        îndoirea trunchiului înainte în partea finală a mişcării

·        în finalul mişcării aşezarea piciorului de impulsie pe sol, în afara directiei de execuţie a elementului.

BIBLIOGRAFIE:

PETRU MǍRCUŢ, BUJOR CUCU ---GIMNASTICA   ÎN  KINETOTERAPIE

                                                                  EDITURA GMI, CLUJ-NAPOCA,2005

      

 

Rassismus und Untoleranz

Rassismus ist das lateinische Wort fur Rassendiskriminierung, die Benachteiligung oder Verfolgung von Menschen aufgrund ihrer Rasse. Das, wiederrum, beruht auf der wissenschaftlich unhaltbaren Annahme einer genetischen Verschiedenheit der Menschenrassen..Hauptsächlich äußert sie sich als Überzeugung von der Überlegenheit der weißen Rasse gegenuber der anderen.

Rassismus kann sich auch gegen eine Gruppe richten, die von Vertretern einer Rassenideologie fälschlich zur Rasse erklärt wird. Dies gilt insbesondere für den Antisemitismus und die auf ihm beruhende nationalsozialistische Judenverfolgung. Die Juden sind keine selbständige Rasse; sie konnten nicht aufgrund rassischer Merkmale identifiziert werden und mussten zum Zweck der Diskriminierung eigens gekennzeichnet werden (Judenstern).

Rassistische Elemente finden sich auch in der Fremdenfeindlichkeit, die in westlichen Industrieländern durch die Diskriminierung von Einwanderern, Asylbewerbern und anderen Minoritäten gekennzeichnet ist.

Rassismus ist ein weltweites Problem, denn uberall auf der Welt gibt es Fremdenfeindlichkeit gegenuber Auslander und insbesondere gegenuber Menschen die eine andere Hautfarbe haben als die eigene.

Manche sagen dass das naturlich sei, dass die verschiedenen Rassen nicht so gut miteinander auskommen weil es grosse Differenzen zwischen den Mentalitaten und Lebensweissen gibt, aber ich denke, in Wahrheit ist es nichts als eine Art Phobie- die Xenophobie,wie sie fachlich genannt wird, eine Angst die in Hass ubergehen kann,gegenuber dem was “anders” ist,etwas dass man nicht gewohnt ist,dass man nichts kennt.

Die meissten Menschen sind angstlich was das Zusammenleben mit anderen Rassen angeht,denn sie wissen nicht genau wie sie die Menschen einschatzen sollen und es ist sogar verstandlich dass sie sich schutzen wollen, denn das liegt doch in der Natur des Menschen.

In Europa gibt es wahrscheinlich nicht so viel Fremdenhass und Untoleranz wie es zum Beispiel in Sudafrika der Fall war, wo Rassismus sehr intensiv praktiziert wurde (den meisten  is es als Apartheid bekannt),bis in den ‘90er Jahren, als Nelson Mandela damit ein fur alle Mal schluss  gemacht hat.

Dort gibt es jetzt noch sehr viele Konflikte zwischen “schwarz” und “weiss”, “ebony and ivory” wie es im Englischen heisst.

Auch in den U.S.A. gibt es viele Gegener der Gleichberechtigung der Rassen,aber weil es dort so viele verschiedene Kulturen und Menschen gibt, die eng miteinander zusammen leben, haben diese sich so langsam aneinander gewohnt und die Weissen,die immerschon als uberlegen galten akzeptieren alle anderen als Gleichberechtigt (oder so sollte es zu mindest sein, Ausnahmen gibt es immer).

Europa ist noch langst nicht so weit was die Toleranz angeht! Fremdenfeindlichkeiten gibt es in fast jedem europaischem Land und es sieht so aus als wurde alles mit der Zeit nur noch schlimmer werden.

Lander wie Deutschland, Schweiz oder Osterreich stehen Fremden gegenuber sehr skaptisch da. Es ist naturlich zu verstehen dass sie Angst haben dass die Auslander nur Boses wollen oder es solche sind die nicht arbeiten gehen aber Geld von der Sozialhilfe kassieren wollen,sobald sie in dem ihnen fremden Land aufgenommen sind, aber die Menschen neigen dazu alles zu generalisieren und denken dass alle Auslander gleich sind. Dem ist aber nicht so,denn Menschen sind nunmal verschieden, auch wenn sie die gleiche Herkunft haben, und man sollte ihnen erstmal eine Chance geben, damit sie zeigen konnen wie sie wirklich sind,bevor man ein Urteil fellt.

Ich, personlich, kenne viele Beispiele von Leuten aus meinem Land,die in’s Ausland gefahren sind und dort sehr schlecht behandelt worden sind,wegen ihrer Herkunft und wegen dem was man im Ausland uber Rumanien hort und weiss und das sollte nie und nirgendwo passieren.

Man kann nicht bestreiten dass dies ein armes Land ist, das noch sehr viel aufzuhollen hat, bis es zum so genannten europaischem Standard gehort, aber deswegen sollte man noch lange nicht denken dass alle Rumaner auch nur Zigeuner sind,so wie man das gehort oder gelesen hat.

Rassismus in Rumanien ist kein sehr grosses Problem, jedoch sollte man es doch ernst nehmen. In unserem Land gibt es nicht sehr viele Auslander, deshalb wird man mit diesem Problem, der Fremdenfeindlichkeit, meisst in den Grossstadten konfrontiert.

Rumanien ist jedoch ein untolerantes Land. Die Menschen haben jahrelang unter der Autoritat eines kommunistische Regims gelebt und hatten unberhaupt kein Kontakt zur Ausenwelt,deshalb wurden sie immer untoleranter und lernten nur ihre eigene Rasse zu akzeptieren.

Ich glaube dass, wenn man Menschen im Alter von uber 40 Jahren,die in Rumanien aufgewachsen sind und hier bis zum jetzigen Zeitpunkt gelebt haben,mal mit Auslander aller Art konfrontieren wurde, wurde man schnell merken dass es sehr kompliziert ist ihnen beizubringen oder zu erklaren dass wir alle gleich sind und die gleichen Rechte haben, denn sie wurden erstmal abweisend reagiren und zum grossten Teil die ihnen gegenuber stehenden Auslander urteilen bevor sie nur ein Wort gewechselt haben.

Naturlich wurden nicht alle negativ auf verschiedene Rassen reagieren, denn es sind bestimmt eine Menge Menschen die Toleranz kennen und ausuben auch hier in Rumanien, aber ich denke doch dass so eine Studie sehr interessant ware,um zu sehen ob das Leben in einem ehemaligen kommunistischen Land die Menschen derart verandert hat, so dass sie verschlossen reagiren, wenn sie mit Afrikaner, Asiaten oder  z.B. Juden oder Buddhisten konfrontiert werden.

Die Feindlichkeit zwischen den Menschen geht noch uber der Rassengrenze. Auch Menschen verschiedenen Glaubens werden verachtet oder sogar gehasst. Es gibt immer wieder Konflikte zwischen Christen und den anderen Religionen, und das ist nur noch ein weiteres Beispiel von Untoleranz, hier in Rumanien, in Europa und in der ganzen Welt.

Wenn wir nur mal Rumanien analysieren, konnte man behaupten dass das grosste Problem von Untoleranz und Unverstandnis das zwischen Rumaner und Zigeuner ist. Statistiken sagen das die Zigeuner so ungefar 15% der Bevolkerung Rumaniens betragen, aber es sind mit grosser Sicherheit noch etwas mehr.

Zigeuner werfen ein schlechtes Licht auf Rumanien und Menschen,auf der ganzen Welt, die sich nie mit diesem Land tiefgrundiger beschaftigt haben, glauben dass alle die in Rumanien leben auch Zigeuner sind.

Dabei sind diese sehr unerwuscht in diesem Land. Wir leben zwar mit ihnen zisammen und sie nennen sich auch offiziel “Rumaner”, aber eigendlich mochten alle dass sie verschwinden oder zumindest anfangen sich besser zu benehmen.

Es ist wahrscheinlich ein Zeichen von Untoleranz, obwoh es hier mein Ziel ist Toleranz, Frieden und Akzeptanz zu vermitteln, aber meiner Meinung nach sollte der Rumanische Staat schleunigst was unternehmen um dieses Problem im Griff zu bekommen, denn man kann nur was andern wenn alle bereit sind dafur zu arbeiten und dafur zu kampfen, und so manche Leute in diesem Land sind das nicht.

Rumanien braucht Aufklarung, um Rassismus erstmal zu verstehen und dann daran arbeiten toleranter zu werden,toleranter gegenuber Auslander und anderen Rassen und toleranter gegenuber jeden Menschen,egal woher er stammt oder welche Hautfarbe er har. Jedoch is das nicht so einfach, denn in unseren Schulen gibt es selten oder  nie Projekte oder Workshops, in dennen man uber Probleme sprechen kann, Angste und Abneigungen bekampfen und uberwinden kann und Sachen lernt zu verstehen, die von Aktualitat sind und die unsere ganze Umwelt beschaftigen. Dies sollte der erste Schritt sein,der gemacht wird, fur eine bessere Welt,hier, in Rumanien.

Heutzutage, in einer Welt  in der Terror und Krieg oder die Mars Landung und Umweltverschmutzung, doch eine entscheidende Rolle spielen,sollten wir alle zusammenhallten und alles dafur tun dass es eine bessere Welt wird, und nicht mehr gegeneinander vorgehen, denn all diese Konflikte und Hassattacken bringen uns nur noch mehr auseinander und dabei sind wir doch alle gleich.

Wir haben die gleichen Rechte und atmen die selbe Luft ein, das Einzige was verschieden ist, ist das Land in dem wir leben oder unser Aussehen, und diese sind nur Ausserlichkeiten, die nicht wichtig sind.

Was zahl ist in uns!

RASPUNDEREA VANZATORULUI PENTRU VICIILE LUCRULUI VANDUT

Contractul de vanzare-cumparare este conventia prin care o persoana,numita vanzator,transmite altei persoane,numita comparator,dreptul sau de proprietate sau alte drepturi (reale sau de creanta) ,in schimbul unei sume de bani numita pret.

Pot forma obiect al contractului de vanzare-cumparare si drepturile reale (dreptul de superficie),drepturile de creanta,drepturile din domeniul proprietatii intelectuale sau drepturile asupra unei universalitati care cuprind nu numai drepturi ci si datorii (vanzarea unei mosteniri).

Nu pot forma obiectul contractului de vanzare-cumparare drepturile personale nepatrimoniale si cele patrimoniale care au caracter strict personal(dreptul de uz,abitatie,de clientele) sau drepturile prevazute de lege sau contracte intuitu personae (dreptul la intretinere,de pensie,etc.)

Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare sunt:

a)sinalagmatic-bilateral:da nastere la obligatii reciproce intre partile contractante –vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vandut sis a garanteze pe comparator,iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul.Se aplica insa regulile specifice:exceptia neexecutarii contractului,rezolutiunea pentru neexecutarea obligatiei de catre una din parti,riscul contractului.

b)cu titlu oneros:ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale,adica primirea unui echivalent in schimbul prestatiei – vanzatorul urmeaza sa primeasca pretul,iar cumparatorul sa primeasca bunul cumparat.

c)comutativ: existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti de la incheierea contractului si nu depind de un eveniment viitor si incert.

d)consensual: vinderea este perfecta indata ce partile s-au invoit (art.1298 C.civ.) putand fi incheiat prin simplul acord de vointa al partilor (solo consensu) ,fara indeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului vandut si a pretului in momentul incheierii contractului.

Prin exceptie de la principiul consensualismului in cazurile special prevazute de lege,vanzarea devine un contract solemn:

-vanzarea terenurilor ,indiferent ca sunt situate intravilan sau extravilan;

-vanzarea unui autovehicul .

e) translativ de proprietate – prin efectul realizarii acordului de vointa si independent de predarea lucrului vandut si de plata pretului,se produce incheiera contractului si transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator.

Conditiile pentru existenta principiului transmiterii imediate a dreptului de proprietate sunt urmatoarele:

- vanzatorul sa fie proprietarul lucrului vandut iar contractul perfect valabil incheiat;

- sa fie vorba de lucruri determinate individual – certe ;

- lucrul ce se vinde trebuie sa existe in momentul incheierii acestuia;bunul viitor poate fi vandut dar transferal dreptului de proprietate si al riscului va avea loc din momentul crearii sale – bun individual determinat sau dupa aparitia sau crearea lor,urmata de individualizare – bunuri de gen viitoare;

- partile sa nu fi amanat transferul proprietatii printr-o clauza speciala pentru un moment ulterior incheierii contractului:

                - momentul ulterior al transferului dreptului de proprietate poate fi

         determinat printr-un termen suspensiv sau printr-o conditie

         suspensiva ,vanzatorul ramanand proprietar pana la realizarea

         conditiei care va produce efecte retroactive ,in cazul pieirii fortuite a

         lucrului,riscul va fi suportat de proprietarul sub conditie

         rezolutorie,adica de vanzator,

                           - in cazul cumpararii dintr-o unitate comerciala cu autoservire,

              contractul  se incheie in momentul in care a ales si a preluat marfa ,dar

              acesta devine proprietar numai in momentul in care plateste pretul,

              pana in acel moment fiind un simplu detentor al marfii,iar vanzatorul

              suporta riscurile in calitate de proprietar.

       Vanzarea-cumpararea fiind un contract sinalagmatic da nastere la doua   obligatii  reciproce- obligatia cumparatorului care are ca obiect pretul, in lipsa acestora sau neindeplinirea conditiilor legale,contractul nu poate fi considerat valabil incheiat.

Bunul (lucrul) vandut este de regula un bun corporal,dar pot forma obiectul acestei obligatii si bunurile incorporale ,cum ar fi drepturile reale, drepturile de creanta ,drepturile intelectuale .Prin urmare ,poate fi vandut in afara dreptului de proprietate si dezmembramintele acestuia:dreptul de uzufruct, dreptul de uz,dreptul de abitatie,dreptul de superficie si dreptul de servitude.Acesta din urma drept nu poate fi vandut decat o data cu fondul dominant.

Pentru a putea forma obiectul unui contract de vanzare-cumparare,bunul vandut trebuie sa intruneasca mai multe conditii,si anume:sa fie in comert,sa existe in momentul incheierii contractului sau sa poata exista in viitor,sa fie determinat dau determinabil,sa fie licit si posibil si sa fie proprietatea vanzatorului.

Conditia ca lucrul sa fie in comert ,este prevazuta de art.963 C.civ,conform caruia: “numai lucrurile ce sunt in comert pot fi obiectul unui contract”

Dispozitiile art.1310 C.civ prevad in acelasi sens faptul ca “toate lucrurile care sunt in comert pot fi vandute ,afara numai daca vreo lege a oprit aceasta”. Prohibitia poate fi absoluta ,vizand bunurile care prin natura lor sau printr-o declaratie a legii sunt de uz sau de interes public (inalienabile )sau relative,referitoare la bunurile care,nefiind inalienabile ,pot fi vandute-cumparate,dar numai de catre anumite persoane sau numai in anumite conditii.

Legea declara inalienabile:

- res comunis –lucruri comune- bunuri care nu apartin nimanui si al caror uz e comun tuturor in conditiile si limitele stabilite de actele normative, (aerul,apa marii,razele soarelui,etc )

- bunurile proprietate publica

- inalienabilitatea temporara este prevazuta de art.32 din Legea nr.18/1991- terenul atribuit pentru constituirea dreptului de proprietate,nu poate fi instrainat prin acte intre vii timp de 10 ani,socotiti de la inceputul anului urmator celui in care s-a facut transcrierea  proprietatii,sub sanctiunea nulitatii absolute a actului de instrainare –terenul este inalienabil si dupa moartea titularului

- apartamentele care nu se restituie in natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora si care pot fi cumparate de chiriasii titulari de contract de inchiriere ,nu pot fi instrainate timp de 10 ani de la data cumpararii,prin acte intre vii cu titlu oneros sau gratuit

Derogarea relativa de la principiul liberei circulatii a bunurilor este prevazuta de lege in privinta bunurilor care constituie monopolul statului si care pot fi cumparate sau vandute ,in conditiile prevazute de lege,numai de persoane fizice sau juridice autorizate pe baza de licenta (tutun ,arme,stupefiante,arme ,munitii,materiale explozive).

Un bun nu poate fi declarat inalienabil ,scos din circuitul civil prin vointa omului:

- inalienabilitatea conventionala poate fi recunoscuta valabila numai daca se justifica printr-un interes serios si legitim (art.1310 C.civ.)

- interesul determina caracterul  temporar al inalienabilitatii

- daca clauza de inalienabilitate nu intruneste conditiile cerute,clauza urmeaza sa fie considerate nula si proprietarul imobilului sau persoana interesata poate cere radierea interdictiei de instrainare

- daca clauza este valabila si bunul este instrainat cu nerespectarea ei,se poate cere rezolutiunea instrainarii initiale (cu daune-interese) pentru neexecutare de obligatii (art.1021 C.civ. )sau repararea pejudiciului cauzat.

Existenta actuala sau viitoare a bunului care formeaza obiectul contractului este o alta conditie de validitate a contractului de vanzare-cumparare .Deci bunul trebuie sa existe in momentul incheierii contractelor sau sa poata exista cu certitudine in viitor.

Daca partile (sau cel putin cumparatorul )au avut in vedere un lucru existent ,dar acel lucru era pierit total ,in momentul incheierii contractului,vanzarea este nula absoluta –art.1311C.civ.- deoarece obligatia vanzatorului este lipsita de obiect.Daca lucrul exista in momentul incheierii contractului,dar era pierit in parte anterior,cumparatorul poate alege fie sa renunte la contract (rezolutiune) ,fie sa ceara executarea partii ramase din lucru cu o reducere proportionala din pret (art.1311 C.civ.).

Riscul pieirii totale sau partiale este suportat de vanzator- res perit domino.In cazul in care contractul are un caracter aleatoriu,cumparatorul este constient de riscul pieirii totale sau patiale ,dar cumpara sperand ca sa nu fi intervenit –emtio spei.

Vanzarea este valabila daca are ca obicet un lucru viitor (res future )care nu exista in momentul contractului,dar poate exista in viitor.Dintre bunurile viitoare ,numai mostenirile nedeschise nu pot forma obiectul unui contract (art.702,965 C civ.).

Nerealizarea lucrului viitor nu afecteaza validitatea contractului,vanzatorul fiind obligat si la plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligatiei asumate daca nu dovedeste o cauza straina exoneratoare de raspundere (art .1082 C.civ )

Cumparatorul nu va fi obligat sa plateasca pretul,chiar daca neexecutarea nu este imputabila vanzatorului,deoarece acesta suporta riscul riscul contractului in calitate de debitor al obligatiei imposibil de realizat.

Bunul care formeaza obiectul vanzarii cumpararii trebuie sa fie licit si posibil ,este o alta conditie de validitate.In situatia in care obiectul nu este ilicit ,pentru ca provine ,de exemplu ,din contrabanda ,iar cumparatorul a cunoscut aceasta provenienta,in caz de confiscare nu poate cere restituirea pretului platit si confiscat.

Art.948 C.civ.,enumera printre conditiile de validitate ale unei conventii existenta unui obiect determinat ,iar potrivit art.946 C.civ.,obligatia trebuie sa aiba drept obiect un lucru determinat ,cel putin in specia sa : “cantitatea obiectului poate fi incerta ,de este posibila determinarea sa “.

In situatia in care vanzatorul nu este titularul dreptului de proprietate el nu poate transmite acest drept cumparatorului.

Vanzarea lucrului altuia :

- daca partile ,sau cel putin cumparatorul a fost in eroare,socotind ca lucrul vandut apartine vanzatorului,se admite ca vanzarea este anulabila pentru eroare (viciu de consimtamant)asupra calitatii esentiale a vanzatorului,care a fost socotit de cumparator proprietar al lucrului.

- nulitatea relativa a contractului poate fi invocata pe cale de actiune (cand pretul nu s-a platit),dar numai de cumparator si succesorii lui,nu de vanzator (chiar de buna credinta)- eroarea trebuie sa cada asupra persoanei cu care s-a contractat –art.954 alin.2 C.civ.

- anularea nu poate fi ceruta nici de cumparator sau de succesorii lui daca vanzatorul a devenit prproprietarul lucrului sau vanzarea este ratificata de adevaratul proprietar

- obligatia de garantie pentru evictiune a vanzatorului lucrului altuia subzista daca cumparatorul a fost evins inainte de a cere anularea contractului

- adevaratul proprietar nu are actiune in anularea contractului daca a fost vandut bunul sau,dar poate intenta actiune in revendicare daca bunul a ajuns in posesia cumparatorului,iar daca bunul se afla in posesia vanzatorului,isi va apara pe cale de exceptie dreptul de proprietate fata de cumparatorul care ar vrea sa intre in posesia lucrului

- cumparatorul se poate apara intr-un proces de revendicare cu adevaratul proprietar ,invocand fie uzucapiune ,fie posesia de buna credinta a bunului mobil (art.1909 alin 1C civ.)

Daca partile au incheiat contractul stiind ca bunul nu este proprietatea vanzatorului,ci a unei alte persoane:

-  vanzarea este o actiune speculative care are o cauza ilicita ,contractul fiind nul absolut in temeiul art.948 C civ

-  calificarea si sanctiunea nu se aplica in cadrul exercitarii actelor de comert

-  daca contractul a fost incheiat de vanzator in frauda dreptului proprietarului ,cu complicitatea cumparatorului,sanctiunea va fi nulitatea absoluta a contractului ,fraus omnia corrumpit

-  contractul va fi nul absolute ,daca bunul vandut face parte din domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ- teritoriale,chiar daca cumparatorul a fost de buna credinta.

Prin efectul unui contract se inteleg obligatiile pe care contractul le creeaza in sarcina partilor contractante. Art. 1312 C.civ. contine o regula speciala si derogatorie : vanzatorul care stabileste ,de regula ,conditiile contractului,trebuie sa explice clar obligatiile sale,iar daca intelesul actului ar fi indoielnic, clauzele neclare se interpreteaza in contra vanzatorului.

Vanzatorul are doua obligatii : sa predea lucrul vandut cumparatorului si sa-l garanteze contra evictiunii si contra viciilor.

Vanzatorul este supus la raspundere pentru viciile ascunse ale bunului vandut ,daca din cauza acelora lucrul nu este bun de intrebuintat ,destinatia sau intrebuintarea sa e atat de micsorata incat se poate presupune ca insusi cumparatorul nu l-ar fi cunoscut sau nu l-ar fi cumparat,sau n-ar fi dat pe dansul ceea ce a dat de i-ar fi cunoscut viciile.

Vanzatorul raspunde de viciile ascunse a lucrului,daca din cauza lor lucrul este impropriu intrebuintarii dupa destinatie sau daca viciile micsoreaza intr-atat valoarea de intrebuintare incat cumparatorul ,in cunostinta de cauza ,nu ar fi cumparat sau ar fi platit un pret mai redus (art.1352 C.civ.).

Deoarece viciile ascunse ale lucrului pot funda o actiune in rezolutiune a contractului si conduce la restituirea prestatiilor partilor,ele sunt numite si vicii redhibitorii.

 Raspunderea pentru viciile ascunse prezinta asemanari cu viciul erorii,dar nu se identifica cu acesta ,deoarece eroarea ,ca viciu de consimtamant ,poarta asupra substantei obiectului conventiei sau asupra identitatii co-contractantului si poate duce la anularea contractului ,in schimb,in cazul viciilor ascunse ,eroarea se refera la calitatea lucrului si nu poate cere anularea contractului.

Raspunderea pentru vicii poate fi angajata numai daca sunt indeplinite cateva conditii:

- viciul sa fie ascuns (art.1352) :daca cumparatorul nu l-a cunoscut si dupa o verificare normala dar atenta nici nu putea sa-l cunoasca ,nefiind comunicat de vanzator;

- viciul sa fi existat in momentul incheierii contractului,chiar daca predarea lucrului se face ulterior,dar numai pana in momentul transmiterii dreptului de proprietate ;

- viciul trebuie sa fie grav:din cauza lui,lucrul sa fie impropriu intrebuintarii la care este destinat dupa natura sa ori potrivit conventiei sau sa micsoreze intr-atat valoarea de intrebuintare ,incat cumparatorul ,in cunostinta de cauza ,n-ar fi cumparat sau ar fi platit un pret mai redus.

Toate elementele care conditioneaza obligatia de garantie a vanzatorului pentru vicii ,trebuie sa fie dovedite de comparator.

Raspunderea nu este conditionata de cunoasterea viciului de catre vanzator (art.1354 C.civ.),cid oar intinderea raspunderii difera dupa cum a avut sau nu cunostinta de existenta viciului (art.1356 ,1357 C civ ).

Obligatia de garantie pentru vicii se aplica la orice vanzare,inclusiv antecontractul de vanzare-cumparare,indifferent ca lucrul vandut este un imobil sau un bun mobil,in stare noua sau uzata ,cu 2 exceptii:

       - nu exista obligatia de garantie in cazul vanzarii prin licitatie publica care se face prin intermediul justitiei (art.1360 c civ );

       - in cazul vanzarii de drepturi succesorale,vanzatorul raspunde numai de calitatea sa de mostenitor,nu si de calitatea bunurilor din mostenire (art.1399 C civ)

Daca raspunderea vanzatorului poate fi retinuta,cumparatorul are posibilitatea de a cere fie rezolutiunea vanzarii fie reducerea pretului (art 1355 C civ ).In ambele situatii cumparatorul poate solicita si daune  interese ,inclusiv si beneficiul nerealizat ,dar numai daca vanzatorul a fost de rea credinta la incheierea contractului.Cumparatorul are dreptul de optiune intre actiunea avand ca obiect rezolutiunea contractului (actiune redhibitorie )si intre actiunea pentru reducerea pretului (actiunea estimatorie ).

Actiunea redhibitorie prin care se cere rezolutiunea vanzarii ,este admisibila chiar daca natura viciului n-ar face lucrul absolute impropriu destinatiei sale normale,vanzatorul fiind obligat ca ,reprimand lucrul ,sa restituie pretul si cheltuielile vanzarii suportate de comparator.

Actiunea estimatorie ,de reducere a pretului,poate fi ceruta pentru reducerea proportionala a pretului cu reducerea valorii lucrului datorat viciului.Se poate cere si remedierea defectiunilor de catre sau in contul vanzatorului cand aceasta reparare este posibila sic and ea n-ar ocaziona cheltuieli disproportionate cu valoarea lucrului.

Vanzatorul poate fi obligat sa plateasca daune-interese numai daca cumparatorul dovedeste ,cu orice mijloace de proba ca vanzatorul a fost de rea-credinta.Daca lucrul a pierit fortuit sau datorita culpei cumparatorului,vanzatorul nu raspunde pentru vicii.

Dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis,se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni,in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie,cand termenul este cel general de prescriptie extinctive.

Temenele incep sa curga de la data descoperirii viciilor insa cel tarziu la implinirea unui an de la predarea lucrului,in cazul constructiilor termenul fiind de 3 ani de la predarea constructiei.Termenul de un an ,respectiv 3 ani,sunt perioade limita in care viciile ascunse trebuie sa fie descoperite,nesusceptibile de intrerupere sau suspendare .

Daca viciile nu au fost invocate pe cale de actiune sau de exceptie in cadrul termenului de prescriptie ,ele nu pot invocate pe cale de exceptie in cadrul termenului de prescriptie,ele nu pot fi invocate pe cale de exceptie in cadrul actiunii neprescrise (de 3 ani )intentata de vanzator pentru plata pretului.

Modificarea conventionala a garantiei contra viciilor ascunse este posibila ,intrucat dispozitiile privind existenta ,conditiile ,efectele si intinderea obligatiilor de garantie au caracter supletiv si nu imperativ.Inlaturarea sau limitarea garantiei pentru vicii trebuie facuta printr-o clauza expresa.

O astfel de clauza produce efecte numai pentru situatia in care vanzatorul a fost de buna credinta ,adica nu a cunoscut existenta viciilor respective (art.1354 C.civ.).

Prin conventia lor ,partile contractante pot sa limiteze,sa inlature sau sa agraveze aceasta obligatie a vanzatorului printr-o clauza expresa.

Clauzele de limitare sau de inlaturare a garantiei:

        - este valabila numai daca vanzatorul a fost de buna-credinta;

        - dovada cunoasterii viciilor de catre vanzator se face de comparator,cu

   orice mijloace de proba;

-         clauzele pot fi variate – suprimarea totala a garantiei,posibilitatea

        intentarii actiunii estimatorii,asigurarea pieselor de schimb si a reparatiilor

        necesare ,sau scurtarea termenului de 1 an (de 3 ani )in care viciile ascunse           

        pot fi descoperite;

-         termenele de prescriptie (intre 6 luni si 3 ani ) nu pot fi modificate

       prin conventia partilor, o asemenea clauza fiind nula.

Clauzele de agravare a raspunderii :

-         nu comporta limitari;

-         stipularea unei cause de agravare pentru orice vicii,in cadrul unui termen mai scurt decat cel prevazut pentru descoperirea viciilor ascunse ,nu atrage dupa sine ,la expirare incetarea garantiei pentru viciile ascunse,daca termenul legal stabilit pentru descoperirea acestora nu trecuse;

-         clauza de agravare nu poate fi transformata ,prin interpretare,in contrariul ei;

-         pentru ca odata cu raspunderea pentru vicii sau de buna functionare in cadrul unui termen de garantie mai scurt de 1 an (3 ani ),sa inceteze si raspunderea de drept comun pentru vicii ascunse,trebuie sa fie stipulate o clauza expresa,care va fi de agravare a garantiei (si pentru vicii aparente sau calitati convenite )si de limitare a ei in timp (o perioada mai scurta pentru descoperirea viciilor ascunse ).