Armata lui
Napoleon a fost prima armata alcatuita din recruti. Tactica acesteia se baza pe coloanele de pe
campurile de lupta care luptau cu baioneta iar strategia pe corpurile de armata
independente.
Razboaiele din
epoca napoleoniana au durat peste 20 de ani, din 1796 pana in 1815. In acea perioada
Europa s-a confruntat cu o serie de conflicte si de campanii militare care se
desfasurau de pe coasta spaniola a Atlanticului pana in deserturile egiptene
iar, spre nord, pana la portile Moscovei. In spatele acestora statea geniul
militar si ambitia unui singur barbat, Napoleon Bonaparte. Accederea lui la
putere, de la razboaiele guvernului revolutionar francez din Italia de la
sfarsitul anilor 1790, pana la proclamarea sa, in 1804, ca imparat al Frantei,
i-a facut pe multi europeni sa-l considere ca pe un nou Alexandru cel Mare si
eliberatorul popoarelor oprimate din Europa. Altii l-au considerat tiran si
distrugatorul vechii ordini europene care a dominat continentul vreme de
secole.
Revolutia franceza
Inainte de
Napoleon, si chiar si inainte de revolutia franceza din 1789, razboaiele
europene se desfasurau intre armate similare, mult mai mici, cu ofiteri
aristocrati, si in care asediile aveau o pondere insemnata. Era un tip de
razboi formal intre monarhiile aflate in competitie, fara sa puna in pericol
stabilitatea regatelor sau sa submineze ordinea enropeana.
Revolutia
franceza a schimbat toate acestea. Aceasta a trimis regele Frantei si
majoritatea aristocratiei la ghilotina si atunci cand armatele Imperiului
Austriac si Prusiei au inceput sa faca presiuni, revolutia franceza a fost cea
care a recrutat masele de francezi pentru a pune capat pericolului, creand in
1794 o armata de 750.000 de soldati.
Napoleon a
folosit sentimentele nationale , si spiritul de lupta ale francezilor pentru
a-si satisface propriile ambitii. Acest avant emotional, combinat cu geniul
strategic unic al lui Napoleon a dus la crearea celei mai puternice masini
militare a acelor vremuri.
Corpurile de
armata
Armata franceza
creata de Napoleon - si care in 1805
a fost botezata La Grande Armee- se baza pe ideea
corpurilor de armata, o unitate independenta de 30-40.000 de oameni, continand
intre doua pana la patru divizii de infanterie, o divizie de cavalerie usoara,
pana la 40 de tunuri, si unitati de genisti. In campanie un corp de armata
putea opera independent dar era intotdeauna sub comanda directa a lui Napoleon,
in centrul armatei sale el pastra rezerve impresionante de cavalerie si de
artilerie, utilizate pentru accelerarea inaintarii diferitelor corpuri si
pentru ca inamicii sa intre in lupta doar in momentul ales de el.
Aceasta metoda de organizare a armatei facea ca trupele sale
sa poata fi desfasurate de-a lungul unei lungi linii de mars - mentinand
incertitudinea inamicului in ceea ce privea intentiile sale reale, pana cand
corpurile si trupele de rezerva puteau fi combinate pentru atacul decisiv. Daca strategiile din secolul precedent
implicau manevrele si batalia propriu-zisa ca fenomene separate, La Grande
Annee le-a contopit, devenind parti ale aceluiasi obiectiv - distrugerea
inamicului. Pe Napoleon nu-l interesau conflictele minore care, chiar si in
cazul unei victorii, lasau armatele inamice aproape intacte. Intotdeauna scopul
lui era de a zdrobi opozifia si apoi de a dicta termenii. In 1805 de exemplu, in batalia de la Austeriitz el
a infrant armatele combinate ale Prusiei, Austriei si Rusiei, ramanand astfel
practic fara nici un inamic si devenind stapanul absolut al Europei.
Tactica de lupta
In tactica de
lupta, armata lui Napoleon era la fel de agresiva. Succesul acesteia se baza pe
atacurile coordonate ale cavaleriei si infanteriei, combinate cu o forta de foc
coplesitoare ale bateriilor sale de artilerie comasate. Napoleon, care si-a
inceput cariera militara ca ofiter de artilerie, avea mare incredere in
artileria masata, intrand adesea in lupta prin bombardamentele provocate de
pana la o suta de piese de artilerie. De exemplu, in batalia de la Leipzig din
1813, el si-a sprijinit infanteria si cavaleria cu o forta combinata a
artileriei de aproape 900 de tunuri.
In timpul
actiunilor, fiecare parte a armatei suplimenta si le sprijinea pe celelalte
intr-o serie de atacuri continue menite initial sa descopere si apoi sa
strapunga punctele slabe ale liniei de front inamice. Elementul de baza al acestui atac era coloana
compacta a infanteristilor. Regimentele de infanterie, insiruite in coloane de
batalion pe largime de pana la 68
m si adancime de l4 m si numarand pana la 1.120 de
soldati, marsaluiau, in cantec de lupta, spre liniile inamice. Ele avansau in
spatele sutelor de tragatori din infanteria usoara, "voltigeurs",
care inaintau strapungand flancurile inamicului prin foc continuu, indreptat
mai ales spre ofiteri si spre ofiterii necombatanti. Inainte ca liniile inamice
sa se regrupeze, coloana de infanterie franceza era deja in atac, cu baionetele
dispuse la acelasi nivel.
Daca coloana de
infanteristi reusea sa strapunga linia inamica, aceasta urma sa fie sprijinita
de artilerie si de o sarja comasata de cavalerie grea. Tactica nu era subtila
dar executata in ture si fara pauze, ea a infrant armatele Austriei, Italiei,
Prusiei, Rusiei si Spaniei.
Garda imperiala
Printre fortele
de rezerva pe care Napoleon le avea la indemana pentru victoria decisiva era si
faimoasa garda imperiala. Garda este unica pentru istoria razboaielor
napoleoniene, ea fiind creatia lui Napoleon, si odata cu prabusirea sa de la
putere, dupa batalia de la Waterloo, si aceasta a devenit istorie.
Unitatile garzii
l-au servit pe imparat de-a lungul intregii sale cariere, incepand cu escorta
personala in campania din Italia, intre 1796-97. In 1804, cand Napoleon
s-a autoproclamat imparat, aceste trupe personale au devenit cunoscute ca garda
"imperiala" si in 1805 numara peste 12.000 de soldati. Odata cu
cresterea reputatiei lui Napoleon, crestea si numarul soldatilor din garda. In
1814 aceasta ajunsese la dimensiunile si la modul de organizare al unei mici
armate, cu 112.000 de soldati puternici, cuprinsi in trei sectiuni separate si
distincte.
Prima si cea mai
veche dintre acestea era "vechea garda". Din randurile ei faceau
parte soldati care servisera sub imparat inca din 1796. Era privita ca elita
elitelor si era formata din grenadieri, dragoni si lancieri. Cea de-a doua ca
vechime era "garda mijiocie". Aceasta fusese infiintata m 1806 si era
compusa din regimente de puscasi. Ultima dintre ele era "tanara
garda". Aceasta era formata din unitati de intanterie usoara si era
alcatuita dintre cei mai buni recruti.
Garda impunea
standardele pentru restul armatei si era un privilegiu si o onoare de a face
parte din randurile ei. Calificarea minima necesara pentru a putea face parte
din Vechea Garda era serviciul militar de cinci ani si participarea la doua campanii
militare. Plata, conditiile si echipamentul erau mult superioare celorlalte din
cadrul armatei - corespunzatoare unei unitati despre care se stia ca era
favorita imparatului. Membrii ei intruchipau spiritul armatei franceze si
atunci cand au fost infranti la Waterloo de salvele de foc ale infanteriei
britanice si obligati sa se retraga rapid in spatele propriilor linii, acesta a
fost semnalul ca armata lui Napoleon s-a prabusit complet si ca imperiul lui
era distrns.
Arme pe campul de
lupta
Franeezii
preferau atacurile comasate cu baioneta fata de praful de pusca al muschetelor,
deoarece muscheta putea fi armata toarte incet si era o arma lipsita de
acuratete. Desi razboaiele napoleoniene sunt cunoscnte pentrn tactica si
strategiile de lupta inovative, armele utilizate de soldati pe campul de lupta
nu s-au schimbat in ultimii 200 de ani.
Toate armatele
europene erau dotate cu flinte care se incarcau pe gura tevii cu teava
neghintuita si inchizator. Numele acestora varia de la o tara la alta -
britanicii le numeau "Brown Bess", iar francezii Charlesville
"1777". Toate trageau insa cu acelasi glont de calibru mare din plumb
moale, propulsat de praful de pusca negru. Pentru a atinge cu siguranta tinta
trebuia sa te afli la o distanta mai mica de 100 m dar, chiar si in acest
caz, tinta putea fi ratata daca butoiasul avea si reziduuri de praf de pusca.
Rateurile erau
frecvente, flinta trebuind sa fie inlocuita regulat si daca infanteristul nu
era suficient pregatit si uita sa retraga vergeaua din teava sau incarca de
doua ori arma - urmarile erau periculoase pentru el sau pentru oricine era in
apropiere cand se tragea. Nu este deci de mirare ca Napoleon a preferat sa
mizeze pe succesul atacului infanteriei bazat pe puterea baionetei de
infanterie, de 38 cm.
Baioneta facea
fata cu adevarat, chiar si atunci cand avea de infruntat o sarja directa a
cavaleriei. Intr-o manevra care avea sa faca celebra infanteria britanica din
timpul bataliei de la Waterloo, din 1815, intreaga linie de front a
infanteriei, un batalion dupa altul, au luat pozitia unor patrate. Fiecare
latura a unui careu avea trei randuri adancime , randul fromtal era
ingenunchiat. Prezentand linie dupa linie de flinte si baionete prin care
cavaleria inamica nu a putut trece. La Waterloo, 20 de careuri de infanterie au
facut fata cu succes sarjelor repetate ale cavaleriei franceze formate din
peste 10 000 de soldati.
Noile arme
Singurele
progrese reale in tehnologia militara din perioada napoleniana s-au produs in Anglia. Carabina
Baker, grenada Shrapnel si racheta Congreve au aparut in acea perioada.
Ca arma pe campul de batalie,
carabina baker a avut probabil cel mai mare impact, dar nu avea aceeasi forta
distructiva ca grenada Shrapnel. Carabina era mai scurta decat flinta.
Ghinturile din teava incetineau miscarea proiectilului – dar in mainile unui
expert avea un efect mortal pe o raza de pana la 250 m. Era o arma de
infanterie usoara si avea sa fie o amenintare la adresa infanteriei usoare
franceze din Spania si Portugalia, razboiul peninsular din 1809-04. Carabina
s-a dovedit eficienta, mai ales ca infanteria usoara franceza era dotata doar
cu flinte cu teava scurta. Napoleon, care era neincrezator in inovatile
tehnice, a indepartat in 1807 toate carabinele din dotarea infanteriei sale
usoare.
Infrangerea
finala
Tactica britanica a focului sustinut
al infanteriei a fost cea care a spulberat legenda invincibilitatii franceze,
iar ducele de Wellington, inati in Peninsula, apoi pe campul de batalie de la
Waterloo, a demonstrat ca celebrele coloane franceze puteau fi infruntate si
sparte.
Ducele de Wellington isi alegea
campul de lupta – de obicei o cumpana a apelor – astfel ca trupele sale sa fie
bine acoperite in fata artileriei franceze. Infaneria, insiruita doar pe doua
randuri, astepta apropierea coloanelor inamice aflate in inaintare - cam la 20 de metri – si apoi incepea
atacul. De fiecare data cand o coloana franceza intalnea o linie britanica,
coloana era infranta. Generalii care s-au luptata cu Wellington in Peninsula si
care au fost infranti au incercat sa-l previna pe imparat, dar el nu a ascultat
si Wellington a infrant la Waterloo garda imperiala.
Deoarece razboaiele sale continue
necesitatu mai multe resurse umane, Napoleon recurgea pentru umplerea
randurilor la continegentele regulate de recruri. Se baza si pe contingentele
trupelor aliate. In vara lui 1812, cand a facut incercarea dezastruaza de
cucerire a Rusiei, jumatate din cei 630.000 care au marsaluit cu el prin
salbaticia stepelor rusesti nu era formata din francezi, ci din germani,
polonezi, olandezi, elvetieni si mai multe alte nationalitati. Semnificativ
pentru atitudinea lui Napoleon fata de barbatii pe care i-a condus in acel
decembrie 1812, cand armata sa a fost complet anihilata – abia 1000 de soldati
si-au putut continua serviciul militar – este ca imparatul s-a grabit sa se
intoarca la Paris pentru a-si incropi o alta armata si in vara lui 1813 era
pregatit cu alti 600.000 de soldati.
Cei 20 de ani de campanii
militare duse de Napoleon Bonaparte au costat vietile a peste doua milioane de
soldati. Iar despre civilii morti ca urmare a molimelor, foametei si a
“ororilor razboiului”, nu se cunosc cifre.
