Epopeea, ca sumum evenimenţial,
îmbrăcând sau, mai bine zis, împletind istoria cu mitul, plasată pe
coordonatele misterioase dintr-un “illo tempore” plin de eroi, răspunde unei
necesităţi stringente prezentă la nivelul subconştientului colectiv al oricărei
naţiuni, fapt cu atât mai pregnant dacă avem în vedere mentalitatea romană,
anume de a legitima şi a înălţa în dimensiunile ancestralului şi perenităţii o
anume gintă, un anume popor etc..
În cazul culturii eline, “Iliada” şi “Odisea” pune în
evidenţă anticipativ câţiva indici istoriografici, întrucât, epopeea, tocmai
prin trăsăturile sale de universalitate, îşi subsumează unele valenţe
prospective; aşadar, pe de o parte se decelează războiul Polemos, având ca
finalitate cucerirea Troiei, iar pe coordonata istorică, întregul şir al
victorilor de până la Alexandru Macedon, iar pe de alta, în “Odisea”, căutarea,
având ca finalitate înţelepciunea – Sofia.
În cazul culturii latine, perspectiva este sub
multe aspecte inversată şi punctul de pornire îl constituie aici Troia –
dărâmată, incendiată, jefuită. Peregrinările lui Eneas nu au drept ţintă tihna,
care prijeluieşte sofia, ci refacerea acestei baze – defapt şi aici avem un
arhetip ce individualizează Roma sub aspectul istoriei şi al mentalităţii –
reinstaorarea, punerea temeliei. Acest arhetip este atât de pregnant definitor,
încât, odată realizat prin întemeierea Romei (Urbs), va deveni o temelie cu
caracter cosmologic, un « principium mundi », limita dintre haos şi
cosmos. Astfel se explică la nivelul mentalităţi romane istoricizarea mitului
şi, reciproc, mitizarea istoriei.
Luptele purtate de Eneias în
Italia, admirabil plasate de Vergilius mult mai târziu (în a doua jumătate a
« Eneidei »), au drept reverberaţie în plan istoric asprimea şi
închistarea romanului faţă de artă, elemente ce domină perioada primelor secole
de după întemeierea Romei, ba chiar sub unele aspecte, întreaga istorie romană
– « După ce Grecia a fost cucerită, (avea să spună Horatius), ei au adus
artele în sălbaticul Latium. Astfel, acel necizelat rit saturnian a dispărut şi
romanii au alungat vechia otravă în favoarea eleganţei, dar şi azi mai dăinuie
urmele ţărănimii. Târziu s-au aplecat pe scrierile greceşti, iar după
războaiele Punice au prins încet să se întremeze – (Horatius –
« Satire »).
Cicero, însă, dintr-o
perspectivă întrucâtva celei Horatiene, va semnala un aspect fundamental în
ceea ce priveşte naşterea epopeii : « Târziu, aşadar, au fost
cunoscuţi şi receptaţi poeţii, de către ai noştri. Totuşi, ca acestei
categorii, poeţilor, nu i s-a dat cinste, este un fapt mărturisit de discursul
lui Cato, care îi reproşa lui Marcus Nobilior, ca ceva ruşinos, faptul că
dusese poeţi în provincie. Îl dusese într-adevăr, acel consul, după cum ştim,
pe Enius în Etolia. Cinstea hrăneşte artele şi prin glorie se îndreaptă tot
înspre studiile artei. » - (Cicero – Tusculanae disputationes – 1, 2, 4).
Conchidem, deci, că Epopeea
latină se cristalizează şi ia naştere, pe de o parte pe direcţia firavă a
folclorului, care a alimentat pe Enius, Nevius până la Vergilius, iar pe de
alta prin deschiderea şi apetenţa pentru artă, mijlocită de interacţiunea
dintre cultura romană şi greacă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu