Nasterea,iubirea si moartea,

                                           Nasterea,iubirea si moartea,

                    trinitate fundamentala in opera

                                         lui

                     Mihai Eminescu

            Mihai Eminescu, titanul poeziei romanesti, un mare romantic, este cel care a dat glas dragostei fata de om, de patrie, frumusetii naturii, iubirii ca izvor al vietii si revoltei impotriva nedreptatii, zugravind cu magicul sau condei un peisaj acoperit de un val fermecat, care apare in fata cititorilor ca o lume de basm.

            Insusi marele poet isi recunoaste conditia de romantic in poemul “Eu nu cred nici in Iehova” : “Nu ma-ncantati nici cu clasici, / Nici cu stil curat si antic./ Toate-mi sunt deopotriva,/ Eu raman ce-am fost : romantic.”

            Conceptia estetica a lui Eminescu are doua componente: una nationala bazata pe retorica romantica, specifica scriitorilor de la 1848, si alta inspirata din filosofia idealist-kantiana si schopenhaueriana.

            In opera eminesciana se regasesc opt mituri poetice fundamentale:  mitul nasterii si al mortii universului ( “Scrisoarea I”, “Rugaciunea unui dac”,”Gemenii”), mitul istoriei ( “Epigonii”, “Imparat si proletar”, “ Scrisoarea III”), mitul “dascalului” (“Strigoii”, “Ruaciunea unui dac”, “Gemenii”), mitul erotic (“Calin file din poveste”, “Luceafarul”), mitul oniric care are o dimensiune filosofica in “Luceafarul, mitul regresiunii spre elementar, codrul fiind adesea cadrul ideal in care se produce “recosmicizarea” omului, mitul creatorului care exprima pozitia in lume si rostul mai inalt al omului de spirit in raport cu toate celelate experiente ale individualului si mitul literar, al poeziei.

Printre multele motive in opera eminesciana cele mai interesante si mai potrivite pentru tema acestui eseu le gasesc a fi  : ingerul si demonul, titanismul si demonismul, somnul si visul, haosul si universul, spatiile siderale, noaptea, codrul, comuniunea cu natura, erosul ideal, cosmogonia, escatologia si viata ca vis.

  

Lirica eminesciana infatiseaza iubirea inteleasa ca un sentiment intemeietor. Unul dintre miturile fundamentale ale creatiei noastre lirice este mitul erotic, care, in poezia titanului, subliniaza importanta perechii ideale, formate dupa modelul adamic si al Androginului platonician. Natura are o valoare intelectual-reflexiva, elemetele sale componente devenind suporturi simbolice ale meditatiei poetului. Decorul eminescian este specific si reuneste cele doua dimensiuni esentiale, terestrul si cosmicul, reconciliate intr-o viziune unitara a naturii universale. Pentru poet, spatiul cosmic este imaginat in doua ipostaze: fie intr-o proiectie cosmogonica , deci a genezei, fie intr-o proiectie escatologica, a stingerii depline, prin care se prefigureaza disparitia civilizatiei omenesti si chiar dezintegrarea cosmosului. Armonia universala reconciliaza contrariile, poetul construind deopotriva imagini cosmogonice si ecatologice. In cadrul fizic, erosul evolueaza in timp, de la idealitate la dezamagire.

Din punct de vedere al elementelor terestre predomina cele acvatice: izvoare, lacuri, mari si oceane, vegetale: teiul si salcamul, iar printre cele cosmice se regasesc cerul, stelele, luna si luceferi. Codrul este unul dintre cele mai reprezentative elemente eminesciene, element folosit adesea pentru a accentua efemeritatea existentei omenesti.

                       

Poezia “Revedere”, publicata in revista “Convorbiri literare” in 1879, a fost conceputa pentru a contura efemeritatea omului in antiteza cu eternitatea naturii, si, generalizand, a univesrului.

           

Structurata sub forma de dialog, opera este alcatuita din doua secvente poetice in care se evidentiaza doua planuri distincte: cel uman si cel al naturii.

           

Strofa intai sadeste in sufletul cititorului o atmosfera intima, calda, dar mai ales iubitoare infatisata prin cuvintele adresate de catre eul liric eternului codru, care apare in poezie personificat. Inca din aceasta secventa, ideea ca timpul  trece pentru fiinta umana intr-un ritm alert si irecuperabil, este creionata prin folosirea verbelor la perfectul compus: “ nu ne-am vazut”, “ au trecut”, “ am imblat”  si prin accentuarea adjectivului “mult” : “ Multa vreme au trecut / Si de cand m-am departat, / Multa lume am imblat.”.

           

Succesiunea anotimpurilor din cea de-a doua strofa : “Iarna viscolul ascult/ … / Vara doina mi-o ascult” impreuna cu raspunsul dat de codru : “Ia, eu fac ce fac de mult” sugereaza ideea trecerii timpului si din perspectiva codrului, numai ca aceasta trecere nu are absolut nici o relevanta pentru eternul univers.  

           

In cea de-a treia strofa, eul liric elogiaza tineretea vesnica a naturii : “ Vreme trece, vreme vine, / Tu din tanar precum esti / Tot mereu intineresti.”. Antiteza temporala “trece-vine”, tautologia lexicala a cuvantului “tanar” asociat cu verbul “ a intineri” si pleonasmul “tot mereu” intaresc ideea ca natura nu imbatraneste niciodata, in ciuda trecerii timpului, continuandu-si existenta. Epitetul metaforic “rauri line” isi are radacinile in ideea filosofica panteista conform careia in natura totul se afla intr-o continua miscare, intr-o continua metamorfozare.

           

In ultima strofa, spatiul terestru este contopit cu cel cosmic pentru a sublinia eternitatea universului, din care face parte si natura, in antiteza cu viata schimbatoare si scurta a omenirii : “ Ce mi-i vremea, cand de veacuri / Stele-mi  scanteie pe lacuri, / … / Numai omu-i schimbator, / Pe pamant ratacitor, / Iar noi locului ne tinem, / Cum am fost asa ramanem: / Marea si cu raurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna si cu Soarele, / Codrul cu izvoarele. ”.

             

Opera lui Mihai Eminescu s-a nascut dintr-un fior cosmogonic si din nazuinta de a cuprinde, in vaste proiectii literare, procesele Universului in devenirea lor. Pe Eminescu nu l-au atras numai modelel biblice in a explica geneza, ci si latura metafizica, condensata in gandirea si literatura sanscrita. De aceea foloseste imagini mitologice consacrate in “Imnul creatiunii lumii” din Rigvēda, dezvoltate ulterior si in “Scrisoarea I”.

            Publicata in 1881 in revista “Convorbiri literare”, “Scrisoarea I” este o meditatie filosofica cu structura romantica. Multitudinea de subiecte dezbatute in aceasta meditatie: conditia nefericita a omului de geniu in lume mediocra a cadrului terestru, relatia dramatica dintre om si timp, precum si nasterea, evolutia si stingerea universului si a omului, reuseste sa capteze intr-un mod deosebit atentia oricarui cititor.

           

            Ca orice “opera de capatai”, “Scrisoarea I” reuneste in randurile sale minunate, esentiale motive eminesciene: cosmogonia prezentata intr-un mod ce impleteste filosofia schopenhaueriana, mitologia romaneasca si unele idei apartinand culturii hinduse; inteleptul capabil sa descifreze misterele universului si cel al creatorului.

            Structura ciclica a poemului ce debuteaza si se incheie cu imaginea lunii care lumineaza oamenii, indiferent de stare sociala, credinta, culoare, sex sau etnie, are , impreuna cu folosirea persoanei a doua : “ le dai”, rolul de a sublinia faptul ca pentru univers conditia omului nu are nici o relevanta.

            Primele sase versuri ale operei introduc in scena doua motive romantice: cel al astrului tutelar, luna ( motiv romantic al timpului cosmic ), care vegheaza asupra omenirii de la inceputurile acesteia, si cel al timpului bivalent: efemer pentru omenire : “Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare, / Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare” si vesnic pentru ( cosmos ) univers : “… lung-a timpului carare, / … / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate.” Tot in aceste versuri autorul introduce motivul vietii ca un vis : “ De dureri, pe care le simtim ca-n vis pe toate.”

            Cea de a doua parte a poemului subliniaza ideea ca viata nu tine cont de conditia oamenilor atunci cand le daruieste “frunti pline de ganduri” pe care luna le priveste si ea ganditoare “frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti”. Versurile  “ Desi trepte obosite le-au iesit din urma sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii;” intaresc ideea de egalitate a oamenilor in fata universului, dar mai ales a mortii si subliniaza motivul popular si filosofic al vietii ca destin. Tot in aceasta parte este prezentat si dascalul ce, in opinia mea, reprezinta, printre altele, imaginea intelepciunii launtrice a oamenilor, intelept ce vede, intr-un mod cat se poate de corect, propria-i viata ca pe un univers. Intr-o alta interpreatre se remarca faptul ca scriitorul imagineaza portretul “batranului dascal” preocupat de problemele grave ale universului, de descoperirea si cercetarea tainelor acestuia. Dezinteresat de lumea materiala : “cu a lui haina roasa-n coate”, omul isi dedica intreaga viata studiului : “Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate”. Comparatia cu Atlas are menirea de a arata responsabilitatea asumata de batran si eforturile intelectuale pe care acesta le depune pentru atingerea absolutului : Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar / Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.”.

           

            In urmatoarele versuri sunt dezvoltate motivele cosmologiei si escatologiei, dascalul reflectand asupra nasterii universului si posibila distrugere in timp a acestuia.

            Povestea incepe  “ pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, / Pe cand totul era lipsa de viata si vointa” ; “ era un intuneric ca o mare far-o raza, / Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.” Si, in mod miraculos “ deodat-un punct se misca … cel intai si singur. Iata-l / Cum din chaos face muma, iar e devine Tatal / … / De atunci rasare lumea, luna, soare si stiii …”. Eminescu a preluat ideea genezei universului prin atomilor in vid precum si credinta ca acesta s-a nascut din haos. Prin versul “ cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata” autorul subliniaza ideea ca de fapr nu exista notiunea de timp. Timpul este doar o iluzie umana, o aparenta, asa cum Schopenhauer sustinea ca lumea insasi este o aparenta.

            Versurile “ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric, / Caci e vis al nefiintei universul cel himeric…” prezinta ideea ca totul e relativ, omul nestiind cand visul se va sfarsi definitiv odata cu universul.

            “ In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte, / Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte; / soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros / Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi, / Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat, / Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati; / Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit, / Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, / Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie, / Si in noapte nefiintii totul cade, totul tace, / Caci in sine impacata reincep-eterna pace …” reprezinta escatologia, distrugerea in timp a universului.

            Versurile “ Incepand la talpa insasi a multimii omenesti /  Si suind in susul scarii pan’ la fruntile craiest, / De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti” sunt utilizate de catre poet pentru a reda cele doua intrebari la care omenirea incearca sa raspunda inca de la inceputuri: cine suntem si care este menirea noastra in aceasta lume.

            Versul “ Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate” elogiaza credinta conform careia cu totii formam un singur intreg, o unitate, totii fiind unul, precum si evidentiaza credinta occidentala ca divinitatea exista sub forma “unului” si a “uneia” uniti intr-o comuniune desavarsita.

            Un alt concept al credintei occidentale este creionat in acest poem, si anume cel al incarnarii permanente a sufletului cu scopul de a-si invata diferite lectii : “ O sarmane! Tii tu minte cate-n lume-ai auzit, / Ce-ti trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit? / Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie, / Vre o umbra de gandire, ori un petec de hartie;”.

            “ Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami … orice-ai spune, / Peste toate o lopata de tarana se depune. / Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri / Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri …” reprezinta faptul ca, pana la urma, nimic nu mai conteaza din aceasta lume materiala, caci moartea ne va “ajuta” pe toti, mai devreme sau mai tarziu, sa ne intoarcem in pamant.

            “ Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate” prezinta motivul visului. Este cunoscut faptul ca se spune ca visul este o aducere aminte a unor intamplari din vieti trecute.

            Partea a cincea, sfarsitul, revine la motivele romantice initiale, reconstruindu-se tabloul nocturn ce straluceste in misterioasele raze ale lunii.

            Prin “Revedere” si “Scrisoarea I”, Mihai Eminescu ne improspateaza mintea cu idei ce vor ramane etern valabile si proaspete. Trecerea ireversibila a timpului, nasterea si moartea a omului si a universului precum si ideea ca omul nu este propriul stapan al vieti sale sunt doar cateva idei prezentate de totanul poeziei romanesti in aceste doua opere ce pot fi usor catalogate drept mistice..

            George Calinescu spunea ca “ Mihai Eminescu ramane fundamental, un poet al nasterii si al mortii”. Ce poate fi mai simplu dar in acelasi timp mai complicat ca aceasta excelenta definire a poetului, si , in acelasi timp, a omului, Mihai Eminescu?