marți, 26 februarie 2013

Jerzy Kawalerowicz – Quo Vadis ?

Jerzy Kawalerowicz – Quo Vadis ? Sursa literară este celebrul roman al lui Henryk Sienkiewicz, cu titlu omonim, care evocă fapte ce se petrec în ultimul an al domniei împăratului roman Nero, 68 d.Hr., în timpul verii, spre toamnă. Povestea, destul de stufoasă, cu filoane epice laterale, de altfel bine motivată în părţile ei componente şi condusă cu meşteşug, se desfăşoară pe o arie geografică restrânsă: Roma, împrejurimile Romei şi Ancium, localitatea de origine a lui Nero, aşezată pe malul mării. Conflictul este declanşat de dragostea spontană a tânărului nobil Marcus Vinicius, nepotul estetului şi iubitorului de artă, arbitru al eleganţei, Petronius, intim prieten al împăratului, pentru frumoasa ligiană, Lygia, aflată sub tutela generalului Aulus Plaucius. Revendicarea acesteia de către împărat ( “…a fost promisă pentru siguranţa graniţelor noastre”… “Lygia, te iubim ca pe propria noastră fiică, dar siguranţa prizonierilor este privilegiul lui Cezar “), împotrivirea lui Marcus, ajutorul acordat acestuia de către Petronius, sporesc acest conflict, sursă aproape inepuizabilă pentru desfăşurarea intrigii, prin tehnica acumulării şi mărirea tensiunii dramatice, cuprinzând importante personalităţi ale puterii şi anonimi, structuri ale imperiului şi alcătuiri private. Spaţiile-cadru, purtătoare de atmosferă şi stări de spirit, sunt bine reconstituite, cu un evident simţ al culorii locale: de la palatul lui Nero, focar şi gazdă ale petrecerilor şi orgiilor, reflex grotesc al unui epicureism prost înţeles, la grotele în care primii creştini se întâlnesc pentru a se ruga; de la Forumul Roman, la temniţele pline cu cei condamnaţi la moarte pentru credinţa lor; de la arena imensă a amfiteatrului, un adevărat spaţiu închis, o anticameră a morţii, la curţile şi odăile tihnite ale colibelor primilor creştini; de la palatele luxoase ale nobililor, la spelunca promiscuă; de la zgomotul străzii din centrul Romei, la tihna de la Ancium, perturbată de rătăcirile de pretins poet şi cântăreţ ale împăratului; de la tribunele, în delir, ale amfiteatrului, la liniştea solemnă de la Cimitirul Ostrianum; de la ironiile şi vorbele insinuante, rostite în ambianţa imperială, la ţipetele celor oferiţi ca hrană leilor; de la trombele de flăcări şi fum, după declanşarea incendiilor din Roma, la lumina discretă, ce se întinde ca o mângâiere pe feţele primilor creştini, în timpul predicilor şi al rugăciunilor sau la limbile de foc ale celor arşi de vii, la marginea drumului, crucificaţi pe copaci; de la ordinele scurte şi severe ale slujitorilor, la cuvintele de dragoste ale lui Marcus şi Lygia sau la rostirile vizionare ale Apostolului Pavel (“Pace tuturor!”). Având în vedere reconstituirea cât mai exactă şi minuţioasă a epocii respective, se poate vorbi, înainte de toate, despre valoarea de document a filmului, aspectul cel mai reuşit artistic şi cel mai preţios al acestuia. În acest sens trebuie amintită şi Satiricon, una dintre cele mai originale şi valoroase creaţii literare ale antichităţii clasice, aparţinând lui Petronius, ca posibilă sursă de inspiraţie (nemărturisită) a regizorului. De reţinut, în această alternare de public şi privat, grandoarea decorurilor, amploarea reconstituirilor şi autenticitatea opiniei epocii, dar şi discreţia intimităţii, amintind de prima variantă a sursei literare, filmul italianului Enrico Guazzoni, după care au mai urmat încă trei. Din păcate, ansamblul eşuează frecvent în strident, în şocant, în spectaculos şi senzaţional (vezi scenele din arena Amfiteatrului – sfâşierea creştinilor de către lei, creştinii crucificaţi – şi arderea creştinilor pe rug, legaţi de arbori). Se poate vorbi, în acest sens, chiar şi despre o lipsă de măsură, rezultând din dorinţa de a şoca şi din neglijarea consecinţelor unor derogări de la gustul pentru frumos. Şi în ceea ce priveşte personajele inegalităţile sunt numeroase şi vizibile. Cuplul Marcus / Lygia este interpretat cu modestie, cu teatralism, eşuând în idilism şi patetism desuet, într-o lacrimogenitate specifică telenovelei. Grupurile de servitori şi sclavi ne apar ca şterse, episodicele lor prezenţe fiind insuficient lucrate. Masa (mulţimea) ca personaj nu convinge estetic, spectaculosul având şi aici o influenţă negativă asupra finalizării estetice. Un personaj copleşitor, prin complexitate, imprevizibilitate, mobilitate şi fluenţă, interpretat cu o impresionantă forţă dramatică, este Nero. Apoi grecul “corcit”, Chilon Chilnides, care se purifică prin suferinţă, trecând printr-un complex proces, de la abjecţie la mărturisirea vinei, la asumarea responsabilităţii şi a pedepsei. Petronius este, prin excelenţă, tipul aristocratului, conştient de locul şi valoarea lui. Deosebit de inteligent, un epicurean, un inspirat, un elevat, un rafinat, curtenitor, primitor şi generos, el practică cu eleganţă ironia, fiind un fin şi sever observator al moravurilor vremii. În fine, un umanist, un inspirat, un mistic, un vizionar, este Apostolul Petru. Finalul filmului, în care Apostolul Petru se îndreaptă spre Roma, dar Roma contemporană, cea din zilele noastre, mergând pe o cărare mărginaşă, urmat îndeaproape de un învăţăcel, este secvenţa cea mai inspirată, cea mai frumoasă şi mai expresivă, extrem de bogată în semnificaţii (în condiţiile în care restul filmului – de aproape trei ori – a fost parcimonios în această privinţă), sugerând înainte de toate triumful creştinismului. Omul şi omenirea, în genere, nu se pot salva decât prin credinţă, prin întoarcerea metafizică la valorile tradiţionale de bine, frumos şi adevăr, de iubire. Ultimele fotograme amintesc de celebra zicere a lui André Malraux: “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Filmul Quo Vadis? este însă obositor de lung, peste măsură de hollywoodizat, ceea ce face ca temele asumate – iubirea, puterea, vina, responsabilitatea şi credinţa – să-şi dilueze semnificativ substanţa. Construcţia filmului, rezultând din alternarea a două planuri, iubirea (tendinţa de a ieşi din istorie) şi puterea (fatalitatea de a rămâne înlănţuit de istorie), deşi generează un ritm contrastant, este dizarmonică datorită impurităţilor şi exceselor. Ca şi în majoritatea filmelor sale, notele de cerebralitate, cu pretenţie de filosofare, sunt mai degrabă un balast decât o reuşită. Se pare că valorosul roman al lui H. Sienkiewicz nu şi-a găsit, până în clipa de faţă, creatorul care să-l transpună în limbaj cinematografic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu