Romantismul se afirmă limpede, în literatura romînă, în
preajma anului 1830 şi domină mişcarea literară pînă apromaximativ în al
optulea deceniu al veacului trecut, cînd, pune realismul, aceasta disputînduţşi
întîietatea în viaţa litararăcu romantismul care, prim Eminescu îndeosebi, prin
Macedonski, în parte Dealvrancea, Vlăhuţă, Duiliu zamfirescu (prin nuvele,
romane de la început şi, în parte, poiezia sa), prin unii scritori de la Contemporanul sau în descendenţa Contemporanului (Păun-Pincio, Traian
Demetrescu ş.a.), continuă a se menţine foarte puternic, prelungindu-se şi în
veacul XX. Perioada cuprinzînd sfîrşitul veacului XVIII-lea şi primele decenii
ale veacului următor, perioada de tranziţie spre epoca modernă, e dominată de
activitatea Şcolii ardelene, în Transilvania, de cea a poieţilor Văcăreşti, a
lui Conachi, urmată de a lui Munteanu, Gh. Asachi, Iordachi şi Dincu Golescu
ş.a. în Principate. Orientarea dominată în poiezie, latura cea mai importantă a
creaţiei literaredin epocă e clasicăşi neoclasică.
O
concepţie nouă şi o sensibilitate diferită se resimt spre 1830, în mişcarea
literară, în poiezie în primul rînd, odată cu apariţia noilor generaţii de
svriitori, formaţi, cum se exprimă Aleco Ruso, „în larma ideilor noi”.
Orientarea clasică, deocamdată, nu e înlăturată. Ea se menţine pînă tîrziu –
spre 1848 şi, pe unele secţiuni, şi după aceea – prin scriitori mai vîrstnici
(Conachi, Iancu Văcărescu, V.Pogor, Mumuleanu, Asachi ş.a.) care continuă săs scrie
şi care rămîn, dincolo de unele foarte superficiale „contaminăr” ale noului
curent, fideli structurii şi formaţiei lor esenţiale. Chiar scriitorii tineri,
reprezentînd noul „val” – un Heleade Rădulescu, Gh. Alexandrescu, Boltineanu –
oscilează scriind deopotrivă opere clasice şi romantice. Contribuie la asta
tradiţia culturii noastre, precum şi dezideratele istorice ale culturii
romîneşti. Tradiţiile umaniste, interesul pentru istoria şi cultura latină sunt
foarte vii la intelectualii români, începînd de la cronicari, între ei mai
culturali ca Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Nicolaie Milescu,
ori Dimitrie Cantemir, preocopaţi a dovedi a dovedi obîrşia romană a poporului
romîn, continuaţi, în epoca premergătoare curentului romantic, de Şcoala
ardeleană şi de elevi ai acesteia , deveniţi mari dascăli, cititori cu mare
influenţă asupra mişcării de trezire a conştiinţei sociale şi naţionale, în
primele decenii ala veacului trecut : Gh. Lazăr , Ion Heleade Rădulescu ş.a.
educaţia pe care o dădeau aceşti mari dascăli şi pe care au imprimat-o, pentru
multe decenii, învăţămîntului românesc fondat de ei, urma să formeze o înaltă
conştiinţă civică, demnă de tradiţia stăbunilor romani şi de urmaşii acestora,
voievozii eroi, care au luptat dea, de-a lungul secolelor, să apere demnitatea
şi şibertatea ţării. Aceste tradişii pentru cultura şi istoria şi cultura
latină i se adaugă faptul că timp de mai bine de un secol, în epoca domniilor
fanariote, cultura oficială la curtea domnilor era din Principate şi în
rîndurile boierimii era a fost cultura greacă, întreţinută şi stimulată de
academiile greceşti din Bucureşti şi Iaşi, cele mai înalte instituţii de
învăţămînt din sud-estul Europei. La Colegiul Sf. Sava, precum şi la Academia
Mihaileană, cele mai importante şcoli din ţările române, în epoca
Regulamentului Organic, tradiţia limbii şi a culturii latine, a interesului
pentru cultura grecească, pentru limba şi literatura clasică franceza se
menţine în ansamblul naţional a învăţămîntului. Orientarea, în ce priveşte
predarea literaturii, era net neclasică. În literatura srăbunilor romani, ca şi
cea a Eladei, ca şi în clasicismul francez, ei puteau găsi exemple
stimulatoare, de poziţie critică faţă de rîndurile şi moravurile contemporane,
la fel ca în romantismul contestatr. Dealtfel, noua direcţie în mişcarea
mişcarea literară e preocopată nu de a răsturna nişte dogme teoretice – precum
la romanticii francezi, depildă – proclamînd libertatea de creaţie, deşi astfel
de tendinţe n-au lipsit şi asupra lor. Năzuinşa principală a romancierilor
români, în epoca pre- şi paşoptistă, e de a crea o literatură originală,
românească, expresie a vieţii poporului român, cu obiceiurile şi cu tradişiile
acestuia, cu aspiraţiile sale vitale
spre unitatea şi independenţa naţională, spre progres şi civilizaţie. Aceste
aspiraţii sunt vizibile în Principate, în ultima perioadă adomniilor fanriote ,
cînd, sub presiunea tendinţelor care se manifestă tot mai larg în opinia
publică, se înfiinţează, sub conducera lui Asachi şi a lui Gh. Lazăr, primele
şcoli mai înalte româneşti, au loc primele reprezentări teatrale în limba
română. Evenimente, cu larg ecou în epocă, au un un puternic rol stimulator în
acţiunea de emancipare naţională şi socială care răbufneşte exploziv, la 1821,
ducănd la înlăturarea regimului fanariot şi la reîntronarea domniilor pămîntene
şi care continuă, după o scurtă perioadă de cîţiva ani, de relativ acalmie,
intensificîndu-se îndeosebi după 1843, odată cu plecarea trupelor străine şi
reîntroducerea administraţiei romîneşti întreruptă timp de şase ani, în timpul
şi după răzbuiul ruso-turc. În acest timp
se pune bazele presei în limba română şi, după 1833,odată cu înfiinţarea
Societăţii Filarmonice şi, în cadrul
ei, a conservatorului, a mişcării teatrale româneşti, care, după 1834,
cunoaşte, în Tara Românească mai ales, o scurtă perioadă de însufleţire
învioratore ce se continuă după 1840 în Moldova, cînd direcţia teatrului este
încredinţată triumviratului Alexandri, Kogălniceanu şi Negruzzi.
Spre
1830 romantismul se afirmă deschis în literatura română din Principate. El e
marcat de elegii, în notă lamartiniană, scrise de Crîlova (Înserare), Grigore Alexandrescu (Adio la Tîrgovişte, Meditaţie), Heliade Rădulescu (Dragele mele umbre, O noapte pe ruinile
Tîrgoviştei), de meditaţii influenţate de Young (Bolliac), ori Volney
(Crîlova, Alexandrescu, Heliade). Se manifestă interes pentru Lamartine, ale
cărui Meditaţii poetice sunt traduse
şi publicate în volum de Heliade la 1830 şi, sporadic, de Gh. Alexandrescu şi
care influenţează poezia tînără românească din această perioadă.tentaţia
naturii, descrisă somptuos, melancolica gravă şi solemnă, cu versul muzical
desfăşurat larg, în cadenţă de orgă, toate lamartiniene, au o mare atracţie
pentru tineriim români, dar ei se eliberează de această influenţăpe măsură ce
se maturizează ca cetăţeni şi ca artişti. Spre 1835 necesitatea orientării
mişcării literare în direcţia marilor idealuride libertate şi unitate naţională
începe de fi rostită ca un deziderat fundamental. În prefaţa unei traduceri Treizeci
de ani sau viaţa unui jucător de cărţi, C.Negruzzi exprimă dorinţa de a
vedea reprezentete pe scenele ţării, în locul lui Polcinel şi Arlechin,
„virtuţile şi eroiceştele fapte ale Ştefanilor şi Alexandrilor”. Ideea, reluată
de Dacia literară, este integrată
unui program mai larg urmărind coordonarea mişcării literare de pe întreg
teritoriul vechii Dacii, crearea unei literaturi cu adevărat originale,
inspirate din tradiţiile istoriei eroice a naţiunii, din obiceiurule
acesteia,din frumuseţile naturii ale ţarii. Înţeleasăc literatura în acest
spirit, traducerile şi imitaţiile, tot ce nu aveu legătură cu viaşa spiritului
român, erau repudiate, ca „ucigătoare a gustului original”. Realizarea unităţii
naţionale prin cultur,prefigurînd unitatea politică, era o năzuinţă
fundamentală, exprimată în titlul revistei şi, răspicat, în articolul-program.
Programa revistei, pe care-l putem
considera primul manifestant romantic românesc este reafirmat de aproape tote
revistele literare importante din epocă: România
viitore, Junimea română, România literară, revista română. Meditaţia
romantică, cu poza poetului melancolic şi pesimist, influenţată de Lamartine, afişeată cu ostentaţie, devine,
la un Grigore Alexandrescu, în poezia Anul
1840, sau la D Bolintianu, meditaţia patriotică şi umanitară, preocupată de
soarta naţiunii şi omenirii.
„A
lumii temelie se mişcă, se clătineşte,
Vechile-i
instituţii se şterg, s-au ruginit;
Un
duh fierbinte în lume, şi omul ce gîndeşte
Alergă
către tine, căci vremea a sosit !”
scrie
Grigore Alexandrescu. Evocarea vestigiilor istorice, a ruinelor, influenţată în
chip vădit de Volney, cu concluzii pesimiste descurajate în faza incipientă a
poieziei lui Alexandrescu (poezia Adio la
Tîrgovişte) devin, după 1840, prilej de apoteozarea tradiţiilor istorice
ale naţiunii, de încredere în viitorul acesteea. Într-un mod similar evoluează
şi alţi poeţi contemporani – Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, ceva mai tîrziu
Andrei Mureşeanu, V. Alexandri (începe prin a scrie poezii în tradiţie
neoclasică şi lamartiniană, în limba franceză, dar se orienteazăde îndată spre
folclor şi spre poezia de inspiraţie folclorică, care-l şi impone ca poet ),
D.Boltianu etc. Cezar Bolliac, de pildă, îşi face debutul cu volumul de Meditaţii (1835), poezii de inspiraţie
sumbră, în spiritul Nopţilor lui
Young, de care poetul român e în mod evident influenţat, dar se afirmă, în
perioada următoare, ca un poet mesianiac, prin excelenţa naţionaşă şi socială.
El afirmî că literatura trebuie să contribuie la înaintarea civilizaţiei, la
unificarea limbii literare, „sfîrşită de atîtea dialecte”, şi la realizarea
unităţii culturale a românilor.
Literatura
română se dezvoltă, după 1830, sub atari auspicii precumpănitor romantice. Sînt
cultivate cu deosebire, în poezia, elegia şi meditaţia socială şi politică,
balada şi legenda istorică, ori inspirată din tradiţii şi credinţe populare,
iar mai tîrziu, poiemul epico-liric de mari dimensiuni, tendinţa spre epopee;
în proză, nuvela istorică, sau de moravuri, jurnalul de călătorie, toate
colorate romantic. De asemenea, după 1848 îndeosebi, romanele de facultate
lirico-sentimentală ori în tradiţii şi credinţe populare. Evocarea istoriei
naţionale în aspectele ei eroice şi cu semnificaţii pilduitoare pentru
contemporaneitatea scriitorilor, animată de idealul unirii şi a libertăţii,
este, la fel, o tedinţă generală. Apar reviste pentru publicarea de studii şi
documente istorice, se tipăresc pentru prima dată operele marilor cronicari,
importanţa tradiţiilor istorice în problema mişcării literare, pentru educaţia
obştească, în sens patriotic şi cetăţenesc , e revelată peste tot , cu patos
romantic.
Adevărata
poezie, preciza Bolliac, „nu este aceea în care mişuiescspiritele necurate de
p-aia lume”, ci „aceea care vorbeşte inimei, iar nu fanteziei numai”. Ea
trebuie să evite „fantasmele îngrozitoare”, să reflecte „armoniile fireşti” şi
„armoniile morale”, să contribuie la educarea şi înălţarea omului.
Tentativele
clasice, foarte puternice, nu duc la conflicte ireductibile, ci coexistă cu
direcţia dominată romantică, mulţi scriitori, dintre ei mai reprezentativi,
oscilînd toto timpul şi afirmîndu.se deopotrivă prin opere aparţinînd ambelor
curente. Alexandrescu, de pildă, scrie meditaţii intime şi patriotice, de
esenţă romantică, fabule, epistole şi satire în tradiţie clasică ; Negruzzi
este autorul unor nuvele romantice ca şi al unui ciclu de Scrisori (Negru pe alb) de factură clasică ;
Bolintianu, poetul Legendelor istorice,
al Florilor Bosforului, al amplului
poem byronian Canrad etc., toate de
structură romantică, a scris, de asemenea, Macedonele,
un fel de pastorale neoclasice.
Scriitorii
străini care circulă mai frecvent, care sînt traduşi şi exercită influenţă
asupra mişcprii literare româneşti din epocă aparţin dezvoltării zonei romantice
(Lamartine, Hugo, Byron, Lamennais, Puşkin, Bèranger etc.), ca şi celei clasice
(Molière, Voltaire, La Fontaine ş.a).
Perioada
past paşoptistă este marcată, în faza incipientă – pîna aproximativ dupa Unirea Principatelor – de fenomene
asemănătore, datorită în primul rînd unora dintre scriitorii reprezentativi ai
perioadei anterioarei anterioare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu