Familia şi factorii de ordin familial care pot determina inadaptare şcolară, eşec şi devianţă comportamentală

Familia şi factorii de ordin familial care pot determina inadaptare şcolară, eşec şi devianţă comportamentală S-a constatat că inadaptarea şcolară este una de comportament, atât sub aspectul pedagogic instrucţional al însuşirii sarcinilor de învăţare şi realizare a indicatorilor, cât şi sub aspectul relaţional, respectiv dificultăţile şi nivelul scăzut de relaţionare a elevilor în cauză, cu părinţii, profesorii, colegii şi nerespectarea regulamentelor, a normelor şi valorile care asigură normalitatea vieţii, colectivităţii şcolare şi extraşcolare. Familia, matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului, prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ. Familia este desigur determinată, în primul rând prin condiţiile economice, materiale, de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de organizarea unui ritm al vieţii, de nivel cultural şi comportamental, de integrarea socială prin care îşi pune desigur amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului, a elevului, în mod hotărâtor. Factorii de ordin psiho-pedagogic, rezultaţi din familie sunt într-o paletă foarte largă şi nu există posibilitatea de a-i cuprinde pe toţi cei care determină comportament deviant sau chiar delictual la elevi, oprindu-ne doar asupra unor seturi dintre aceşti, şi anume: a.) Deficite de climat familial şi de structură familială. Se observă împărţirea acestora în două: de climat şi de structură ş funcţionalitate familială. Sub aspectul climatului, fiecare familie are o anumită tonalitate, continuitate, armonie, echilibru sau dezechilibru familial; toate acestea având ca factor comun un element de afectivitate, care adeseori este inefabil, greu detectabil în mod direct, ca multe alte procese psihice de mare subtilitate, dar care în acelaşi timp are o acţiune permanentă, profundă şi de durată asupra formării şi dezvoltării personalităţii. Una este plinătatea sau normalitatea afectivă şi alta este carenţa afectivă, însoţită adeseori de o carenţă educativă, care împreună dau în mod previzibil efecte nu numai de stagnare sau involuţie psiho-somatică, dar şi comportamental deviantă şi delictuală. Carenţa afectivă trebuie să o gândim în formarea, persistenţa ei sau discontinuităţile ei, începând cu primele zile de după naştere, până la încheierea adolescenţei cel puţin. Încă de la mijlocul secolului trecut s-a impus ideea că sugarul are nevoie de dragoste mai mult decât de prezenţa fizică a mamei biologice, astfel că s-a impus progresiv o noţiune nouă, cea de carenţă afectivă, diferită progresiv de noţiunea de carenţă maternală prin separare. S-a demonstrat de asemeni cum carenţele afective produc inevitabil frustrări, despre care se ştie că determină agresivitatea - carenţa afectivă sub aspectul sferei înglobează toate cazurile de carenţă maternală şi paternală, inclusiv speciile acestora de: - carenţă completă (prin absenţă sau rupere); - carenţă relativă (incluzând cazurile în care relaţiile cu părinţii sunt rare, intermitente sau provizoriu rupte); - carenţe latente, în care prezenţa fizică a părinţilor este asigurată, însă fără ca ei să ofere dragostea de care copilul are nevoie:  fie că ei au o atitudine de respingere activă, cu ostilitate manifestată pentru copil;  fie că ei au o atitudine de respingere mocnită (manifestări de dragoste refulate din cauza unei culpabilităţi oedipene inconştiente; indiferenţă faţă de copil la părinţi narcisişti sau depresivi sau absolviţi provizoriu de un doliu, etc.). Pe scurt, carenţa afectivă înseamnă lipsa sau insuficienţa afecţiunii. Efectele carenţei afective sunt cu atât mai grave şi mai ireversibile cu cât este mai precoce şi mai durabilă existenţa acesteia. Sigur că ele se pot clasifica în: - efecte pe termen scurt (cum sunt cele descrise de R. Spitz, 1945), cum ar fi hospitalismul, oprirea sau regresia dezvoltării motorii şi psihice (antrenând stagnarea sau scăderea coeficientului de dezvoltare); - efecte pe termen lung, multe confirmate din diferite studii anamnestice (din relatări biografice ale adulţilor), care confirmă însemnătatea carenţelor afective precoce la subiecţii întârziaţi, schizofrenici, delincvenţi. Dacă luăm în seamă afectivitatea precoce şi efectele distructive ale lipsei acesteia, cu cât ea este mai de timpuriu instaurată se constată că dincolo de 5 luni de separare de mamă apare ospitalismul şi se instalează perturbaţii grave ale personalităţii (inteligenţă şi afectivitate) copilului. Alte surse de generare a carenţei afective sunt uneori fortuite, anume sunt cazuri în care separarea de mediul familial este indispensabilă. În asemenea cazuri copilul trebuie pregătit pentru această încercare, spre a-i risipi, pe cât posibil, anxietatea inevitabilă. Trebuinţa de a iubi şi de a fi iubit nu este mai puţin importantă la vârsta adultă. Acceptăm ca o valoare orientativă concluziile sub aspectul atitudinii ştiinţifice pe care trebuie să o avem privind efectele psihopatologiei ale carenţelor afective, concluzii formulate de J. M. Petot (în Doron şi Parot – 1999, pg. 123) şi anume: 1. că existenţa carenţelor afective precoce nu este generală în diversele stări patologice şi că nu s-a demonstrat că la toţi subiecţii care le-au suportat apar ulterior tulburări psihopatologice; 2. că până în prezent nu a fost posibil să se pună în evidenţă o legătură specifică într-o anumită formă de carenţă afectivă şi un anumit tip de tulburare psihopatologică. Fără să negăm necesitatea de a lua în seamă concluziile lui Petot, readucem în atenţie carte pe care o putem considera reprezentativă, şi anume „Aspecte ale dezvoltării afectivităţii feminine – Studiu psihopedagogic”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, scrisă de cercetătoarea şi psihologul român Caterina Bagdasar. Începând cu primul capitol, Nevoia afectivă în copilărie şi Importanţa mediului familial şi a relaţiilor afectuoase dintre părinţi pentru dezvoltarea viitorului copil încă din stadiul prenatal... şi continuând cu toate celelalte capitole vizând formarea şi dezvoltarea personalităţii afectivităţii, autoarea ajunge să descrie multe fenomene de devianţă şi inadapatare şcolară şi profesională pe baza unor studii de caz şi cercetări concrete. Chiar dacă multe din manifestările negative deviante şi chiar de delicvenţă ale unor eleve sau elevi au fost tranzitorii, în acelaşi timp sunt prezentate cazuri care se croncizează şi care dacă se mai corelează şi cu boli tiroidiene sau de altă natură dau naştere unor coşmaruri cotidiene pentru cei din jur, de-a lungul întregii vieţi. Fără a putea reda constatările şi consideraţiile mai în amănunt, vom reda mici fragmente, consideraţii, care se înţelege, pot fi, în măsura în care spaţiul ne permite, exemplificate cu cazuri, cu situaţii. Astfel, în capitolul V, Consecinţele neînţelegerii afective a fetelor de către părinţi (p. 82) exemplifică cum „un lucru atât de neînsemnat poate aduce atât de mari tulburări în conştiinţa şi conduita fetelor, cu atât mai mari vor fi consecinţele ce le lasă în psihicul lor din fragedă copilărie, neregulile din propria lor viaţă familială” sau „... Nenumărate sunt tragediile vieţii afective care-şi au originea în fragedă copilărie” (p. 89). În capitolul VI, Alţi factori de viaţă familială care pot devia dezvoltarea afectivă normală a fetelor, arată următoarele cu caracter de constatare generală: „... Tot atâtea probleme afective au ridicat pentru noi fetele lipsite de părinţi, fetele cu părinţi divorţaţi, fetele lăsate în grija exclusivă a unei mame văduve, fetele cu părinţi care o ţineau mereu în scandaluri, în sfârşit, toate acele fete pentru care familia constituia un mediu nefast. Mediul social normal al copilului este dragoste sub dublul ei aspect: dragostea părinţilor pentru copil şi dragostea părinţilor între ei. Dacă ea nu există, viaţa afectivă a copilului nu se va dezvolta normal, afectivitatea sa va fi mereu rănită şi consecinţele disarmoniei mediului său familial se văd curând” (p. 83-84). Se exemplifică şi cazuri când exagerarea dragostei faţă de un copil, fie că-i vorba de băiat sau fată, conduce la o menţinere în infantilitate. Se concluzionează firesc asupra acestui aspect: „... Copilul – băiat şi fată – are nevoie de dragoste părintească, fără de care nu poate trăi şi nu se poate dezvolta; dar această dragoste trebuie să fie o dragoste echilibrată, normală, care să nu-l împiedice să-şi personalizeze afectivitatea.” Sigur, educatorul trebuie să ţină seama de susceptibilitatea pe care o au în egală măsură fetele şi băieţii adolescenţi în faza pubertară şi să ţină seama de faptul că fiecare dintre ei are maniera sa de a creşte şi că ei înşişi se consideră pe sine un caz aparte. În capitolul X (subcapitolul 2), Forme anormale de comportament afectiv se arată că multe fete sunt înzestrate cu o constituţie emotivă, care, fără intervenţia unei educaţii corespunzătoare, a unui mediu familial echilibrat pot să ajungă la destul neplăceri în viaţă, precum carenţele afective, diverse zguduiri fizice şi psihice neobişnuite, care însă au fost corelate cu asistenţă psihopedagogică, educativă corespunzătoare. Multe comportamente grave din punctul de vedere afectiv şi social „... sunt acelea se substrat mitomaniac, isteric şi pervers” (p. 186). Dacă intervine şi o bază glandulară, atunci fetele devin „... inadaptabile, jignesc prin acrele lor de superioritate, pin punerile la punct cu orice ocazie... văd cu ochi răi sociabilitatea celorlalte fete, declarând-o emfatic ‚uşurinţă’, se arată faţă de ele dispreţuitoare, rele, într-un mod agresiv şi nociv”. Şi nevoia de dominare afectivă exprimată în forme agresive poate avea o bază glandulară... Fetelor virile ca şi femeilor, cărora bogăţia secreţiilor le aduce o accentuare a caracterelor masculine, li se accentuează şi nevoia de a proteja, ca şi spiritul autoritar, dorinţa de a comanda şi o anumită forţă şi rezistenţă. Sunt descrise şi alte modalităţi de exprimare a dezechilibrului afectiv şi ca o premisă pentru devianţă, cum este faptul că unele „... se consideră peste orice limită superioare ca să nu mai facă efortul să se adapteze la viaţa reală”. În capitolul XI, Reacţiile şi modificările comportamentului fetelor (şi al femeilor) în caz de frustrare a obiectului dragostei lor, autoarea exemplifică un minimum de forme de frustrare afectivă, cum sunt: 1. Frustrarea copilului de personalitatea sa printr-o dragoste prost înţeleasă de părinţi. Cazul poate avea loc atunci când: a.) fata sau băiatul este copil unic în familia sa şi toţi îl răsfaţă. Îi satisfac toate capriciile, făcându-l să creadă că este permis orice în limita opiniilor şi sentimentelor acestora; b.) sau când unul dintre părinţi, lipsit de dragostea conjugală, îşi concentrează toată afecţiunea asupra copilului (rod al acestui cuplu dezbinat), căruia îi falsifică şi îi opreşte dezvoltarea personalităţii; c.) sau când copilul este total neglijat afectiv din alte motive. 2. Frustrarea copilului care e îndepărtat de mama sa, fiindcă i-a prilejuit, cu ocazia naşterii în afara căsătoriei, multă desconsiderare socială şi multă nefericire. Cazul are loc mai ales în societăţile în care „fata-mamă” nu se bucură de un tratament corespunzător (nu este cazul societăţii noastre actuale şi nici chiar a celei dinainte de ’89). 3. Frustrarea suferită de o fată tânără în situaţia de excepţie, când mama ei, mai ales vitregă, profită de prezenţa logodnicului fetei în casă ca să-l „cucerească” sau, si mai grav, o căsătoreşte cu propriul ei iubit (aceste fenomene sunt frecvente acum, mai ales în condiţiile unor „clanuri de diferite etnii”, etc.) (p.196). Faptul că aceste câteva date elementare despre rolul determinant al familiei în dezvoltarea echilibrată şi în prevenirea din cauze afective şi educaţionale a devianţei şi delincvenţei sunt cunoscute mai de timpuriu de cei care acum sunt studenţi şi care vor întemeia familii în viitor, ar putea să aibă un rol preventiv pe cât se poate, ca ei să nu repete erorile celor dinaintea lor. După definiţiile unor antropologi – ca George Peter Murdock, în Social Structures, 1949 – familia este în sens larg: grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii. Cea mai răspândită în prezent este aşa numita familie nucleară, care e formată din soţ – soţie şi care este grupul social format din cuplul căsătorit şi copiii acestuia.; familia nucleară permite realizarea, în sensul actual, a patru funcţii fundamentale pentru viaţa socială umană: sexuală, economică, reproductivă şi educaţională. În „Dicţionar de sociologie” (coordonatori Cătălin Zamfir ş Lazăr Vlăsceanu, d. Babel, Bucureşti, 1998), se face o interpretare a celor patru funcţii fundamentale, arătându-se că (p. 235): „... fără realizarea primei şi a celei de a treia funcţii, societatea s-ar stinge, fără a doua viaţa ar înceta, iar fără a patra cultura s-ar sfârşi.” Familia nucleară are mare universalitate şi utilitate socială dar, poate să genereze multe probleme în măsura în care nu se realizează adecvat funcţiile ei. Acum, în prezent, cel puţin în societăţile europene sau de cultură europeană, în familie este răspândit sistemul egalitar, putere sau autoritatea fiind relativ distribuite între soţ şi soţie. Am considerat că nu este suficientă doar semnalarea deteriorărilor de tonus afectiv, de climat afectiv familial, ci este necesară şi o enunţare a cauzelor şi a posibilelor souţii de depăşire a tensiunilor familiale în speranţa că prin aceasta se previn cauzele carenţelor afective şi educaţionale şi se previne în mai mare măsură comportamentul deviant şi delincvent provenit de aici. Carenţa educativă, frecventă în mediile defavorizate, poate lua forma unei întârzieri uneori definitive. Evoluţia riscă în acest caz să treacă spre deficienţă culturală sau spre comportament asocial (dacă nu şi antisocial). În multa şi complexa trudă pe care trebuie s-o realizeze cadrul didactic, chiar începând de la cele pe care le semnalează psihologia educaţională, inclusiv în legătură cu carenţele afective şi carenţele educative, cu tensiunile in familie şi rolul de surse pentru aceste carenţe, în efortul e cunoaştere a mai multe laturi ale personalităţii elevului, o cale o reprezintă ancheta socială. Aceasta trebuie să fie un procedeu de adunare a informaţiei şi de observaţie asupra subiecţilor, a familiilor sau a grupurilor sociale, pe care trebuie să o efectueze profesorul în mediul lor de viaţă, cu scopul unei cercetări metodice, de verificare de ipoteze, de mărturie sau înaintea unei intervenţii de natură administrativă (inclusiv asupra copilului, cum ar fi exmatricularea sau eliminarea, sau altele). Se cercetează criteriile de disfuncţie a sistemului familial şi de vulnerabilitate la influenţele mediului; relevantă este viziunea sistemică, inclusiv prin efectele asupra subsistemului numit „copiii familiei”. În diversitatea familiilor putem constata: Sub aspectul permisivităţii, al climatului autoritar sau permisiv: - familii liberale, care dezvoltă iniţiativele copilului, îi dezvoltă şi fermitatea în acţiuni, curiozitatea epistemică, spiritul obiectiv de autoevaluare; - familia reprimatoare, care înnăbuşe spiritul de independenţă al copilului, nu poate să ajungă la autoevaluarea obiectivă a sa tocmai pentru că nu a fost pus în situaţii de iniţiativă şi fermitate în acţiuni şi ca urmare nu are o identitate, o părere despre sine, o conştiinţă de sine adecvată. Din punctul de vedere al nivelului de integrare socială s-au deosebit: - familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială; - familia la limita integrării, nesigure, închistate, refractare la tot ce apare nou pe plan social. După un alt criteriu, familiile au mai fost clasificate în: - familii active, a căror principală însuşire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutăţile, de a se impune, în sensul bun al cuvântului, în societate şi care încurajează la membrii mai tineri ai familiei, a dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii; - familiile pasive, indiferente, indolente, care generează sentimentul de eşec, de neîncredere în viaţă, de descurajare, lupta cu obstacolele vieţii întâlnite în activitate. Sub aspectul completitudinii sau incompletitudinii familiilor, a modului lor de constituire sau reconstituire, se deosebesc: - familii în care există părinţii, care formează miezul grupului familial; - familii în care absenţa temporară a unuia dintre părinţi, situaţia de deces a unuia sau ambilor părinţi, etc., prezentând tot atâtea condiţii cu răsunet diferit asupra mediului familial şi al echilibrului psihic al copilului; - situaţia de pierdere a unuia dintre părinţi, în sensul că nu mai est direct în familie, lângă copii, poate fi şi divorţul. Divorţul. Divorţul este ruperea legală a căsătoriei care se poate face în principal din următoarele cauze: - cauză sexuală, nesatisfacerea unuia sau altuia din cuplu sub aspectul sexual; - cauză caracterială (mari divergenţe de opinie, e educaţie şi îndeosebi în problema valorizării celuilalt, a respectării personalităţii începând cu deciziile minore şi majore şi în primul rând decizia cheltuirii banilor); - cauză culturală, provenind la rândul ei din multiple determinaţii. Trebuie să spunem că divorţul nu ar fi aşa de rău, dacă s-ar termina cum sunt prezentate lucrurile adeseori în unele filme, printr-o armonie şi o pace şi înţelegere între cei doi. Dimpotrivă, aproape întotdeauna divorţul este punctul final al unei neînţelegeri conjugale, gravă şi durabilă, a cărei origine poate fi sexuală, cum am mai spus, caracterială sau culturală. Rareori, soţii se despart fără ură şi arţag. Este foarte greu să ne dăm seama ce este mai bine pentru copii şi pentru viitorul acestora, pentru prevenirea inadaptării şcolare şi pentru prevenirea devianţei şi delincvenţei: menţinerea familiei chiar dacă există un dezacord conjugal accentuat ?, divorţul ?, alte posibilităţi neexistând în varianta în care există un dezacord conjugal. Dezacordul conjugal este neînţelegerea durabilă între soţi, care are o fenomenologie extrem de variată, manifestându-se în ură, încrâncenare, război continuu cu fel şi fel de modalităţi şi de mijloace. Cauzele conflictului sunt şi ele de multe ori adânci şi reale şi ar fi putut fi prevenite într-un singur mod: dacă cei doi, eventual se cunoşteau, îşi spuneau deschis ce fire au şi ce pretenţii au de la viaţă şi nu instituiau o formă de luptă şi război de durată. Copilul reacţionează fie opunându-se acestei stări de lucruri, fie închizându-se în sine, dar niciodată în mod adecvat (posibil că nici n-ar avea cum să reacţioneze în mod adecvat şi eficient, din moment ce adulţii aflaţi în luptă nu găsesc soluţia problemei lor). Cufundat în confuzie, activitatea sa şcolară se deteriorează (nu mai poate avea un program, nu are liniştea necesară concentrării, nu are programarea şi sprijinul, începând din partea mamei, care ar trebui să se ocupe mai mult d el, ş.a.m.d.). Ca urmare, profesorii trebuie să caute să cunoască ce se află de fiecare dată în spatele unei manifestări antisociale sau să cunoască bine situaţia elevilor: - familia adoptivă, alcătuită de obicei din părinţi mai vârstnici şi dintr-un singur copil înfiat sau luat sub ocrotire, întreaga afecţiune şi grijă se îndreaptă de regulă spre acest copil; Andrei Cosmovici (în Psihologia şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 111) arată: „... saturat şi plictisit de atâtea atenţii, copilul va adopta atitudinea minimei rezistenţe faţă de greutăţi, faţă de efort”; - familiile disociate, deseori cei doi părinţi, deşi despărţiţi, revendică în aceeaşi măsură copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui şi să-l instige împotriva celuilalt, pentru a-l compromite; acest caz se observă frecvent, în viaţa de zi cu zi. Impresionante sunt, în această privinţă, cazurile acestor copii deveniţi „confidentul” unuia dintre părinţi, care îşi dau seama de prăbuşirea condiţiilor securităţii vieţii lor de familie, ceea ce îi face să devină blazaţi şi neîncrezători în oameni; - în cazul copiilor orfani sau abandonaţi, care se află în grija asistenţei publice, cu toată atenţie care li se oferă aici, le lipseşte tocmai mediul afectiv, familial. De aceea, din rândul acestora se detaşează, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat în continuă căutare de afectivitate. Se adoptă ca soluţie constituirea unor „mici sate” sau „campusuri speciale” pentru aceştia. - familiile reconstituite din familii divorţate, cu copii rezultaţi din căsătorii anterioare şi care vin de obicei cu principii şi deprinderi de educaţie total diferite, fapt care poate favoriza o atmosferă de nesiguranţă şi nelinişte sau apariţia unor conflicte şi tensiuni, fie între cei doi părinţi, fie între părinţi şi copii. b.) Familiile, copilul şi divergenţele educative dintre membri adulţi ai familiei. Pot să fie alte şi alte situaţii, când mediul familial nu se limitează strict la membrii grupului familial nuclear (aşa cum l-am definit anterior, ca fiind format numai din părinţi şi copii). Cel mai adesea se pot afla şi alţi adulţi, cum ar fi: bunici, mătuşi, unchi, veri, prieteni, care toţi iau parte într-un mod permanent sau doar din când în când la viaţa familiei respective. Aceste persoane pot să joace un rol important, influenţând în unele cazuri natura relaţiilor copiilor cu părinţii. Bunicii pot constitui adeseori: fie o sursă rea (prin faptul că exagerează hiperprotectiv cu copiii, îi alintă sau le creează multe facilităţi, multe cadouri sau chiar bani, etc.), fie dimpotrivă, o soluţie bună pentru că sunt adeseori o sursă de experienţă bogată şi preţioasă pentru copil. Astfel, pentru copiii dintr-o familie numeroasă, bunici sub un alt aspect oferă acel „surplus de cămin” (cum îl numeşte A. Cosmovici în „Psihologia şcolară”, Polirom, 1998, p.112) care completează şi întregeşte mediul familial propriu-zis şi în care fiecare dintre copii se bucură de o atenţie egală. Copilul gelos, care consideră că alt copil (frate sau soră) i-a luat locul în inima părinţilor săi, vine la bunici, unde găseşte un loc de refugiu. Este adevărat însă, că uneori bunicii se arată deosebit de protectori şi de îngăduitori cu nepoţii, ocrotindu-i şi apărându-i de pedepsele părinţilor lor chiar şi atunci când nu ar trebui. Se confirmă încă o dată, că una din cele mai grele profesiuni este cea de părinte şi este uimitor că multe dintre cadrele didactice au avut grave eşecuri în educarea propriilor copii: surprinzător dar adevărat. Grupul fratern este de asemeni un subsistem în cadrul familiei şi adeseori el poartă amprentele de unitate sau tensiune din familie sau creează tensiune în familie prin problemele pe care le pot crea. Este un fapt cunoscut că, în familie, copilul suferă influenţa nu numai a membrilor adulţi, ci şi a celorlalţi copii (fraţi, surori, veri etc.) tocmai prin calitatea familiei de a fi o „personalitate colectivă”. Desigur, aceste influenţe depind de numărul copiilor din familie, de vârsta i sexul fiecăruia, de poziţia copiilor în colectivul familial. Adesea, în sânul familiei îşi fac simţită prezenţa, printre copii, unele grupuri ostile: - cel al copiilor mici împotriva celor mari, cel al fetelor împotriva băieţilor, cel al fraţilor împotriva verilor, etc. Faptele arată că, de cele mai multe ori conflictele dintre fraţi sunt determinate de poziţia copilului pe scara vârstei. În raport cu poziţia copilului pe scara vârstei, se deosebesc: - cel mai mare, de pildă, care a avut la un moment dat totul (atenţie, dragoste, etc.) trăieşte, din momentul apariţiei următorului copil , cu care trebuie să împartă dragostea părinţilor, un complex de detronare şi puternice sentimente de gelozie. - copilul cel mai mic din familie ocupă şi el o poziţie parte şi destul de primejdioasă în colectivul familial; el ajunge în situaţia nefericită de a fi „răsfăţatul familiei”, fiind înconjurat de cele mai calde sentimente de duioşie şi dragoste din partea părinţilor. El îşi va dezvolta la maximum „firea voluntară”, devenind impulsiv, revendicativ, obraznic faţă de cei din jur. - copilul unic, care este estul de des un „copil-problemă”, în şcoală este cel care ridică cele mai mari probleme pentru viaţa grupului familial. Răsfăţul continuu îl transformă într-un mic tiran al familiei, pe cât de iraţional şi capricios, pe atât de temut şi de imprevizibil în reacţii în raport cu ceilalţi. În cunoscuta lucrare „Condiţia umană” (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973), în care abordează Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural – psihologul român Nicolae Mărgineanu, în subcapitolul Familia, abordează (în parte a IV-a) şi problema intitulată „Ordine naşterii” (p. 186-188), cu numerose implicaţii referitoare la mai mulţi copii, copilul cel mai mare, copilul mijlociu, copilul unic şi aduce un tablou mult mai nuanţat şi realist. De acolo, preluăm şi noi unele considerente şi observaţii. „Disciplina, la fel ca şi dragostea, trebuie acordată şi administrată cu măsură” (p.187). Ceea ce nu trebuie însă să se uite este faptul că, în viaţă, conflictele nu trebuie evitate, ci învinse. De aceea, părinţii trebuie să-şi înveţe copii acest lucru. Deci, copii nu pot fi fericiţi prin evitarea luptei în care conflictele sunt inevitabile, ci fericirea izvorăşte nu din ocolirea lor, ci din înfrângerea lor. Trebuie să-i pregătim pe copii, ca să fie fericiţi, pentru această luptă în care să fie învingători, nu învinşi. Exigenţele exagerate, manifestate de unii părinţi faţă de copii lor, favorizează eşecurile şcolare, provoacă „intoxicaţiile intelectuale”, generatoare de irascibilitate şi chiar de agresivitate în raport cu sarcinile şcolare. André Bergé spunea: „Un defect nu este o imperfecţiune esenţială a fiinţei, ci un mod deosebit şi aberant de a acţiona la exigenţele lumii exterioare. Defectul vădeşte o dificultate de adaptare... Un copil dificil este aproape întotdeauna un copil care are anumite dificultăţi”. Întorcându-ne la observaţiile lui Nicolae Mărginean, acesta spunea: „Faptul că ne năştem sănătoşi sau cu tulburări fiziologice şi asimetrii morfologice, cu capacităţi intelectuale inferioare sau superioare, cu aptitudini şi vocaţie bine determinate, cu echilibru şi armonie de tendinţe sau invers, etc., rămâne variabila cu care toate celelalte – familia, şcoala, comunitatea ţi vecinătatea, meseria şi căsătoria, ţara chiar – se conjugă” (p. 185). În concluzie, sigur chiar dacă nu vedem în familie doar primul laborator şi unicul laborator, aşa cum ar rezulta din perspectiva psihanalizei care porneşte totuşi de la faptul real că în primii 3 ani de viaţă, în care sunt puse bazele personalităţii umane, familia este totuşi acest laborator, este ca să spunem aşa, întreaga societate. Deci, chiar dacă nu este unicul laborator, ea este fără îndoială laboratorul prim al personalităţii, şi în unele cazuri şi cel mai important sau aproape la fel de important cum sunt ceilalţi factori: şcoala, mediul de joacă, societatea şi alţii şi mai târziu: profesiunea, căsătoria; dar şi familia am văzut că se conjugă cu ereditatea, care este parametrul prim al vieţii, cel puţin în ordinea cronologică, a intrării în acţiunea formativă. Sursa bibliografica : Alexandru Huditeanu : ’’Devianta comportamentala la elevi”, Editura Psihomedia , Sibiu , 2001 Alexandru Huditeanu : ”Metode de cunoastere psihologica a elevilor” , Editura Psihomedia , Sibiu , 2001