Răspunderea civilă a comitenţilor pentru fapta prepuşilor

Viaţa socială nu poate fi concepută ca desfăşurându-se haotic, la întâmplare, fără existenţa unor norme de conduită unanim acceptate. Desfăşurarea normală şi armonioasă a vieţii sociale face necesară respectarea unor norme de conduită care impun respectarea drepturilor şi intereselor membrilor societăţii. Nimănui nu-i este permis să încalce sau sa nesocotească aceste drepturi şi, ca atare, oricine încalcă această regulă trebuie să răspundă pentru faptele sale. Suntem astfel în prezenţa răspunderii sociale (1).

Răspunderea socială îmbracă felurite forme: răspunderea juridică, răspunderea morală, răspunderea politică, etc.

Dintre acestea, evident, cea mai importantă este răspunderea juridică (2), răspundere consacrată legislativ în cadrul diferitelor ramuri de drept: civil, penal, administrativ, etc.

In literatura de specialitate s-a afirmat că „răspunderea juridică este complexul de drepturi si obligaţii conexe care, potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”.

În cadrul răspunderii juridice, una din cele mai importante manifestări ale sale este răspunderea civila (3).

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul cărora o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, ori, în cazurile prevazute de lege , prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

La baza răspunderii civile stau două principii fundamentale: principiul reparării integrale a prejudiciului, prin care se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunatoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară („restitutio in integrum”) si principiul reparării în natură a prejudiciului, adică repararea prin mijloace naturale, adecvate, cum sunt restituirea bunului, înlocuirea lui cu unul similar, repararea tehnică a bunului, etc.

Răspunderea civilă îmbracă două forme: răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civila delictuală.

Codul Civil Român supune cele două forme ale răspunderii civile unor regimuri juridice sensibil deosebite.

Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării prestaţiei datorate.

Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de-a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală.

Deşi supuse unor regimuri juridice diferite, între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale, ambele fiind angajate odată cu întrunirea următoarelor condiţii:

§        Un prejudiciu cauzat altuia;

§        O faptă ilicită (contractuală sau extracontractuală);

§        Culpa sau vinovăţia autorului faptei;

§        Un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

Având în vedere tema prezentului referat, vom omite să examinăm problema răspunderii civile contractuale şi vom trece succint în revistă câteva aspecte privind răspunderea civilă delictuală pentru a putea stabili locul răspunderii comitenţilor pentru fapta prepuşilor în ansamblul răspunderii civile delictuale (după ce am vazut mai sus locul răspunderii civile delictuale în cadrul răspunderii civile).

Potrivit dispoziţiunilor legale în vigoare, răspunderea civilă delictuală este de trei feluri:

1.     răspunderea pentru fapta proprie;

2.     răspunderea pentru fapta altei persoane;

3.     răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale sau ruina edificiului.

După criteriul fundamentului său, răspunderea este de doua feluri:

1.                 răspunderea delictuală subiectivă, întemeiată pe ideea de culpă;

2.                 răspunderea delictuală obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie sau a riscului;

În cadrul răspunderii delictuale subiective Codul Civil reglementează trei categorii de răspundere:

·        Răspunderea delictuală pentru fapta proprie (art. 998 – 999 C.Civil);

·        Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C.Civil);

·        Răspunderea institutorilor sau artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii sau ucenicii ce se află sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C. Civil).

În cadrul răspunderii delictuale obiective, Codul Civil reglementează patru categorii de răspundere:

·        Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1000 alin 1 C. Civil);

·        Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001 şi art. 15 din legea 103/1996);

·        Răspunderea pentru ruina edificiilor (art. 1002 Cod Civil);

·        Răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul său.

Înainte de a aborda aspectele specifice acestei forme a răspunderii civile delictuale obiective, se cuvine să examinăm şi să explicăm, fie chiar şi succint, conţinutul noţiunilor şi condiţiilor răspunderii delictuale cu care vom opera în cele ce urmează.

Am arătat mai sus că răspunderea civilă delictuală în general, presupune existenţa sau întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi culpa sau vinovăţia autorului saufaptei ilicite sau prejudiciile.

Întrunirea acestor condiţii este necesară şi în cadrul răspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul său (în condiţiile specifice pe care le vom examina mai jos) şi de aceea o succintă examinare a acestora se impune.

1.     Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

Condiţia existenţei unui prejudiciu este atât de importantă încât încât se poate afirma că în lipsa unui prejudiciu nu suntem în prezenţa răspunderii civile. Atâta timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde vreo reparaţie, oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită şi oricât de gravă ar fi culpa autorului.

Prejudiciile pot fi patrimoniale (cele cu conţinut ecnomic ce pot fi evaluate pecuniar) şi nepatrimoniale (sau daune morale ce constau în încălcarea drepturilor personale, fără conţinut economic, ce nu pot fi evaluate în bani).

Prejudiciile pot fi cauzate direct persoanei umane (care aduc atingere directă fiinţei umane) sau prejudicii cauzate direct bunurilor sale (care constau în distrugerea sau deteriorarea bunurilor).

Prejudiciile cauzate direct persoanei umane pot fi:

·        Prejudicii cauzate personalităţii fizice (corporale) care aduc atingere sănătăţii sau integrităţii corporale a omului.

·        Prejudicii cauzate personalităţii afective, categorie în care sunt incluse durerile psihice cauzate de moartea unei rude apropiate, divorţ, etc.

·        Prejudicii cauzate personalităţii sociale, constând în consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale: onoarea, demnitatea, reputaţia, etc.

Pentru ca prejudiciul să dea naştere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar ca el să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.

Dacă interesul încălcat este ilicit sau imoral, cel prejudiciat nu are dreptul la reparaţie.

Iar pentru ca un prejudiciu patrimonial să dea dreptul victimei să ceară repararea lui, acesta trebuie să fie:

·        Cert – adică existenţa şi întinderea lui este sigură, el putând fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale şi viitoare sigure (ex. Incapacitatea temporară de muncă);

·        Nereparat – în cazul în care prejudiciul a fost reparat, răspunderea încetează.

2.     Fapta ilicită – reprezintă acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Fapta ilicită are următoarele trăsături:

·        Are un caracter obiectiv, constând într-o conduită umană exteriorizată;

·        Este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic subiectiv: voinţa omului care a ales o anumită conduită;

·        Este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.

Faptele ilicite pot fi acţiuni sau inacţiuni. Cele mai numeroase sunt, fără îndoială, faptele pozitive, comisive sau acţiuni prin care autorul nesocoteşte drepturile subiective ale victimei.

Cu toate acestea, fapta ilicita poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni atunci când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune .

Ex. neacordarea asistenţei medicale.

3.     Raportul de cauzalitate – Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicita şi prejudiciu să existe un raport cauzal. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei ilicite.

De aici trebuie să deducem că raspunderea civilă delictuală nu este angajată atunci cand între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate.

Ex. când prejudiciul se datorează fortei majore, faptei unui terţ sau victimei.

4.     Culpa (greşeala) – In sistemul Codului Civil Român (art.998 – 999), răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe ideea de culpă, obligaţia de reparare a prejudiciului existând atât în cazul culpei sau greşelii intenţionate cât şi a celei neintenţionate.

Răspunderea presupune greşeala (culpa) imputabilă autorului.

Spre deosebire de alte ramuri de drept (penal, administrativ, etc), unde prin culpă se înţelege doar forma neintenţionata a vinovăţiei, în dreptul civil culpa exprimă atât formele intenţionalecât şi cele neintenţionale. De aceea unii autori optează pentru folosirea termenului de „greşeală” sau „vinovăţie”.

Culpa îmbracă următoarele forme:

·        Dolul direct sau intenţia directă – când autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele şi urmăreşte producerea lor.

·        Dolul indirect sau intenţia indirectă – când autorul prevede consecinţele, nu le urmăreşte dar acceptă posibilitatea producerii lor.

·        Imprudenţa  când autorul prevede consecinţele faptelor sale ilicite, nu le acceptă dar speră, în mod uşuratic că nu se vor produce.

·        Neglijenţa când autorul nu îşi dă seama de carecterul antisocial al faptei sale şi nu prevede consecinţele acesteia, dar trebuia şi putea să le prevadă.

Distincţia între aceste forme ale culpei nu are importanţă practică deoarece răspunderea este antrenată indiferent de forma culpei. Din acelaşi motiv nu prezintă importanţă practică nici gradele culpei: culpa gravă (lata), culpa uşoară (levis) şi culpa foarte uşoară (levissima).

După ce am trecut în revistă conţinutul noţiunilor şi conditiilor răspunderii civile delictuale, considerăm că abordarea temei ce formează obiectul acestui referat poate fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză.

Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor este reglementată în art. 1000 alin 3 Cod Civil, potrivit căruia „stăpânii şi comitenţii (răspund) de prejudiciul cauzat  de servitorii şi prepuşii lor in funcţiile ce li s-au încredinţat”.

  Răspunderea comitenţilor reprezintă un caz de răspundere civilă delictuală indirectă cu cea mai mare aplicare în prctică. Cu alte cuvinte, comitenţii răspund pentru fapta prepuşilor lor şi nicidecum pentru fapta proprie. Răspunderea lor este, deci, indirectă.

Reglementarea acestei forme de răspundere a fost făcută în interesul victimei, pentru proteguirea cât mai sigură a intereselor acesteia. Intr-adevăr, pentru prejudiciile cauzate răspund în mod direct înşişi prepusii pentru fapta lor proprie. Sunt situaţii, în practică, când prepuşii sunt insolvabili. Intr-o asemenea situaţie, pentru a asigura victimei posibilitatea  de-a obţine repararea pagubei, legea a reglementat răspunderea indirectă a comitenţilor. Intre comitent şi victimă sa stabileşte un raport de răspundere indirectă.

In opinia majoritară, angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului este posibilă numai în măsura în care victima dovedeşte prezenţa tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale în raporturile sale cu prepusul: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate faptă-prejudiciu şi culpa prepusului.

In privinţa necesităţii dovedirii culpei există două opinii. Intr-o primă opinie se susţine că dovada culpei prepusului nu este necesară deoarece legea nu prevede o asemenea dovadă. Aceasta este contrară jurisprudenţei care tinde spre scutirea victimei de proba culpei şi nu explică de ce comitentul este obligat la repararea prejudiciului de prepusul său minor sau iresponsabil.

Opinia dominantă apreciază că, pentru existenţa răspunderii comitentului este absolut necesară divada culpei prepusului deoarece comitentul răspunde nu ca făptuitor ci ca garant pentru fapta altuia. Obligaţia este accesoriul obligaţiei delictuale a prepusului, depinde de existenţa obligaţiei acestuia în aşa fel încât răspunderea comitentului poate interveni numai dacă există răspunderea directă a prepusului. Numai aşa se explică de ce comitentul care a despăgubit pe victimă se poate  întoarce cu acţiune în regres împotriva prepusului care, fiind autorul faptei ilicite, trebuie să suporte, în final, el însuşi prejudiciul cauzat.

In concluzie, comitentul  va răspunde numai atunci cănd fapta ilicită a fost săvârşită de către prepus cu vinovăţie (din culpă).

De la această regulă există două excepţii când dovada culpei prepusului nu este necesară: când prepusul este minor fără discernământ sau sau este pus sub interdicţie judecătorească şi când prepusul a cauzat prejudiciul prin utilizarea unui lucru.

In aceste două cazuri excepţionale, comitentul răspunde deoarece a greşit încredinţând funcţia unui astfel de prepus, respectiv când prejudiciul a fost cauzat prin utilizarea unui lucru, situaţie în care comitentul răspunde pentru „fapta lucrului”, răspunderea sa est una directă, întemeiată pe prevederile art. 1000 alin.1. partea finală.

Analizând textul articolului 1000 alin.3 Cod Civil, vom constata că antrenarea răspunderii comitentului este posibilă doar cu îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

1.     existenţa unui raport de prepuşenie;

2.     săvârşirea faptei ilicite de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de către comitent.

1.                 Pentru a obţine repararea prejudiciului suferit în condiţiile art. 1000 al. 3 Cod Civil, victima trebuie să dovedească întrunirea celor două condiţii numai în ipoteza în care se îndreaptă împotriva comitentului sau împotriva acestuia împreună cu prepusul. Dacă se îndreaptă numai împotriva prepusului, răspunderea comitentului este exclusă deoarece între victimă şi acesta din urmă nu există nici un raport de obligaţii. In această ultimă situaţie, prepusul răspunde direct faţă de victimă (răspunderea pentru fapta proprie în condiţiile art. 998 Cod Civil).

In examinarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este necesar să analizăm mai detaliat cele două condiţii speciale ale acestei forme de răspundere civilă delictuală.

Prima condiţie o reprezintă raportul de prepuşenie.

Prin raport de prepuşenie se înţelege un raport de subordonare între prepus şi comitent, raport în temeiul căruia comitenţii încredinţează funcţii iar prepuşii primesc funcţiile ce le-au fost încredintate de către comitenţi.

Raportul dintre comitenţi şi prepuşi este unul de subordonare în baza căruia comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţiuni sau instrucţiuni prepuşilor în vederea îndeplinirii pentru ei a unor activităţi pe care prepuşiise obligă să le îndeplinească. Ăcest raport este unul de autoritate.

Raportul de prepuşenie presupune trei elemente constitutive

·        Acordul de voinţă între comitent şi prepus;

·        Indeplinirea unor activităţi de către prepus în contul comitentului;

·        Acceptarea de către prepus a poziţiei sale de subordonat faţă de comitent, căruia îi recunoaşte autoritatea (dreptul de supraveghere şi control).

Acest raport de prepuşenie trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, fiind irelevantă existenţa sau inexistenţa acestia în momentul introducerii acţiunii în despăgubire.

In practică, principalul raport e prepuşenie îl reprezintă contractul de muncă în cadrul căruia salariatul este subordonat faţă de patron în îndeplinirea funcţiilor sale de serviciu. Dar raporturi de prepuşenie pot fi concepute nu numai în cadrul raporturilor de muncă, ci şi ocazional, între membrii de familie, între membrii unui colectiv, între prieteni, atunci când unul acceptă să facă un serviciu în interesul altuia, serviciu a cărei îndeplinire implică o subordonare.

De regulă contractele civile nu dau naştere la raporturi de prepuşenie, cunoscut fiind principiul egalităţii părţilor în aceste contracte, chiar dacă în unele contracte civile s-ar părea că există o aemenea subordonare: contractul de antrepriză, locaţiune, mandat, etc. Faptul că clientul exercită o oarecare supraveghere a antreprenorului (la fel ca şi locatorul sau mandantul) nu înseamnă că ne aflăm î prezenţa unui raport de prepuşenie, de subordonare între aceştia.

Dacă aceasta este regula, nu înseamnă că raportul de prepuşenie nu se poate naşte şi în cadrul acestor contracte. Astfel, în cazul în care antreprenorul sau mandatarul renunţă la independenţa sa în executarea obligaţiilor contractuale asumate  şi acceptă să fie subordonat clientului sau mandantului, controlului şi dispoziţiunilor acestuia, raportul de prepuşenie se naşte şi în cadrul unor asemenea contracte civile.

Problema în discuţie comportă unele particularităţi în situaţia medicilor şi militarilor în termen.

In adevăr, medicul nu are calitatea de prepus, el nu asigură asistenţa medicală pe baza unor îndrumări de specialitate date de conducerea unităţii sanitare, ci în mod independent, pe baza pregătirii sale profesionale. Drept urmare, prejudiciile pe care le poate cauza nu atrag răspunderea civilă delictuală a unităţii sanitare în calitate de comitent. Cu toate acestea, medicul are calitatea de prepus atunc când se pune în discuţie îndeplinirea asu nu a unor obligaţii de serviciu independente de actul medical (Ex: Respectarea programului de gardă, efectuarea vizitelor medicale, etc).

In privinţa militarilor în termen, literatura juridică de specialitate a considerat că aceştia nu au calitatea de prepuşi chiar dacă problema subordonării acestora este mai mult decât evidentă. S-a considerat că militarii în termennu îndeplinesc funcţii, ci îşi îndeplinesc o îndatorire constituţională. Indeplinirea serviciului militar nu are la bază un raport de voinţe, ci este obligatoriu în virtutea legii, el urmărind instrucţia militară iar nu interesul unităţii militare.

Chiar dacă în practica judiciară s-a exprimat uneori, un punct de vedere contrar, considerăm că răspunderea civilă delictuală a unităţilor militare nu poate fi angajată decât în condiţiile dreptului comun sau în temeiul prevederilor articolului 1000 alin.1 cod Civil atunci când militarul întermena săvârşit o faptă ilicită, folosind arma din dotare (răspunderea pentru lucruri).

Cu toate acestea, în cazuri excepţionale, militarii întermen pot fi consideraţi prepuşi când ar primi însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia.

2.       Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a comitentului, cea de-a doua condiţie o reprezintă săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent. Cu alte cuvinte, prepusul trebuie să acţioneze, în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, în interesul comitentului, în limitele funcţiilor încredinţate şi cu respectrea instrucţiunilor date de către comitent.

Per a contrario, atunci când prepusul acţionează în propriul lui interes, în afara funcţiilor încredinţate ori prin depăşirea sau devierea de la atribuţiile conferite sau în mod abuziv, comitentul urmează să nu raspundă faţă de victimă.

Considerând o astfel de interpretare ca fiind abuzivă, literatura juridică şi pactica judiciară dau o interpretare largă, extensivă expresiei de „funcţii încredinţate”. Această interpretare largă vizează necesitatea proteguirii cât mai depline a intereselor victimei faptei ilicite, repararea promptă şi integrală a prejudiciului suferit.

Astfel, în practică, comitentul a fost obligat să răspundă şi în cazul în care prepusul a săvârşit fapta ilicită cu depăşirea funcţiilor încredinţate sau prin deviere de la acestea.

Cu toate acestea, tendinţa extinderii fără limite a acestei răspunderi nu poate fi acceptată, ci trebuie adoptată o poziţie raţională. Interesul proteguirii intereselor victimei poate conduce la o interpretare largă, extensivă, dar depăşirea unor limite raţionale nu poate fi acceptată.

Astfel, dacă comitentul a luat toate măsurile necesare pentru a preîntâmpina fapte prejudiciabilă a prepusului sau când victima a ştiut că prepusul nu acţionează în interesul comitentului sau în interesul propriu ori cu depăsirea atribiţiilor pe care le are, răspunderea comitentului nu poate fi antrenată. De asemenea, comitentul nu răspunde pentru faptele prepusului ce nu au nici o legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârşite în timpul exercitării funcţiei.

Limitându-se la a enunţa răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor, Codul Civil nu defineşte fundamentul acestei răspunderi.

Aşa se face că definirea fundamentului  răspunderii comitenţilor a revenit doctrinei juridice care a emis mai multe teorii, teorii ce pot fi grupate în două mari categorii:

1.     Teorii subiective întemeiate pe ideea de culpă;

2.     Teorii obiective care explică răspunderea pe alte temeiuri decât culpa.

1. In cadrul primei categorii, toate teoriile au un element comun: răspunderea comitentului are la bază ideea de culpă. Dintre aceste teorii enumerăm următoarele:

a)     Teoria prezumţieie legale de culpă.

Potrivit acestei teorii, comitentul este prezumat în culpă pentru că a făcut o greşită alegere a prepusului (culpa in eligendo) şi nu l-a supravegheat în mod corespunzător (culpa in vigilando).

La început s-a apreciat că această prezumţie de culpă este una relativă ce poate fi răsturmnată prin proba contrară. Ulterior, având în vedere inexistenţa unui text legal care sa permită proba contrară  (răsturnarea prezumţiei) precum şi necesitatea proteguirii interesului victimei, s-a decis că această prezumţie este absolută, irefragrabilă ce exclude proba contrară.

Această teorie este criticabilă. In primul rând pentru că, practic, comitentul nu poate exercita permanent supravegherea prepusului. In al doilea rând se naşte o contradicţie flagrantă între prezumţia absolută a raspunderii comitentului pentru fapta proprie şi dreptul acestuia la acţiunea în regres împotriva prepusului. In adevăr, dacă comitentul este prezumat în culpă, iar această culpa este absolută (neputând fi răsturnată), cum ar putea acesta să se întoarcă împotriva prepusului?

Aşa fiind, se poate spune că „noţiunea de culpă corespunde nu cu realitatea, ci cu o ficţiune a legii”.

b)    Teoria considerării culpei prepusului ca fiind culp comitentului.

Potrivit acestei teorii, angajarea răspunderii comitentului se fundamentează tot pe ideea de culpă. Dar – potrivit teoriei – culpa dovedită a prepusului se transferă de la prepus la comitent, asa încât culpa prepusului devine culpa comitentului, iar comitentul se subscrie prepusului urmând a răspunde faţă de victimă.

Teoria este şi ea criticabilă deoarece transformărăspunderea indirectă a prepusului într-o răspundere pentru fapta proprie – ceea ce este de neacceptat. In al doilea rând, această construcţie are un caracter artificial deoarece culpa fiind o stare psihică, este întotdauna personală şi ca atare nu poate trece de la o persoană la alta (de la prepus la comitent).

Şi în cadrul acestei teorii devine inexplicabil regresul comitentului împotriva prepusului. In adevăr, dacă culpa prepusului dispare prin transformarea ei în culpa comitentului, cum ar putea comitentul în culpă să se întoarcă împotriva prepusului a cărui culpă a dispărut?

c)     Teoria fundamentării răspunderii comitentului pe ideea de reprezentare.

Potrivit acestei teorii, prepusul este consideratca fiind reprezentantul legal al comitentului. Prin reprezentare, culpa prepusului devine culpa comitentului. Drept urmare, comitentul răspunde pentru culpa lui proprie.

Şi această teorie este criticabilă. În adevăr, reprezentarea este o instituţie specifică actelor juridice, iar nu faptelor juridice. Culpa având un caracter personal, psihic, nu poate trece automat de la o persoană la alta. Culpa prepusului nu devine culpa comitentului î temeiul acestei construcţii artificiale şi nejuridice.

2.       Teoriile potrivit cărora răspunderea comitentului se bazează pe temeiuri obiective, fără culpă, au fost elaborate pornindu-se de la criticabila prezumţie legală absolută de culpă a comitentului, dar şi pe ideea proteguirii depline a intereselor victimei. Toate aceste teorii înlătura ideea de culpa dar stabilesc drept fundament al raspunderii comitentului ideea de risc sau ideea de garanţie.

a)     Teoria răspunderii fără culpă a comitentului, întemeiată pe ideea de risc.

Teoria riscului porneşte de la ideea că toţi cei care au folosul unei activităţi desfăşurate de alţii, trebuie să suporte riscul consecinţelor păgubitoare ale acelei activităţi. S-a susţinut, de asemenea, că acolo unde există autoritate, subordonare, trebuie să existe şi riscul răspunderii şi al reparării prejudiciului produse prin aceste activităţi subordonate.

„Este riscul de activitate pe care comitentul trebuie să-l suporte, căci paguba a fost cauzată de această extindere prin prepuşi a propriei activităţi”.

Şi această teorie este susceptibilăde critici deoarece, dacă răspunderea comitentului se întemeiază pe ideea de risc, atunci de ce ar trebui dovedită culpa prepusului sau cum s-ar putea justifica dreptul comitentului de-a introduce o acţiune în regres împotriva prepusului.

b)    Teoria garanţiei.

Am văzut că nici una dintre teoriile de mai sus nu sunt capabile să explice dreptul comitentului la acţiunea înregres împotriva prepusului.

Meritul de-a da această explicaţie revine teoriei garanţiei. Conform acestei teorii, fundamentul acestei garanţii îl constituie împrejurarea că legea îl consideră pe comitent drept garant al intereselor victimei.

Cu alte cuvinte, comitentul garantează victimei posibilitatea concretă de-a obţine repararea promptă şi integrală a prejudiciului suferit prin fapta ilicită a prepusului, punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepuslui.

Datorită virtuţiilor ei, această teorie este îmbrăţişată atât în doctrină cât şi în practica judiciară. S-a sustinut în mod constant că este firesc ca prejudicil cauzat de prepus să fie reparat de comitent din moment ce prepusul a lucrat pentru el şi s-a supus ordinelor şi instrucţiunilor acestuia.

Având calitatea de garant al prepusului, comitentul care a despăgubit victima are dreptul de-a se întoarce împotriva prepusului său pe care l-a garantat, dar care trebuie să răspundă finalmente pentru prejudiciul pe care l-a cauzat.

În literatura de specialitate s-au conturat două opinii în legătură cu suportul ideii de garanţie: teza garanţiei obiective si cea a garanţiei subiective.

În prima situaţie, garanţia comitentului se justifică pe riscul de activitate, făra nici o legatură cu orice culpă prezumată a comitentului.

În concepţia garanţiei subiective se susţine că garanţia comitentului derivă din împrejurarea că el exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului. In această concepţie, ideea de garanţie se asociază cu ideea de greşeală a comitentului şi aceasta deoarece, în practică se constată  de multe ori deficienţe în modul în care comitentul realizează supravegherea, controlul şi îndrumarea prepusului.

Victima faptei ilicite şi prejudiciabile poate pretinde repararea prejudiciului de la prepus, de la comitent sau de la amândoi. Cei doi răspund pe temeiuri diferite: prepusul pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil), iar comitentul pentru fapta altuia, în calitate de garant.

Când victima îi acţionează pe amândoi, răspunderea acestora este solidară, iar originea acestei solidarităţi  ar fi fapta ilicită a prepusului care antrenează aplicarea art. 998-999 Cod civil, a art. 1000 al. 3 Cod civil şi a art. 1003 Cod civil.

Într-o altă opinie, la care ne raliem, se apreciază că răspunderea comitentului este „în solidum” deoarece ambii au aceeaşi obligaţie: repararea integrală a pagubei (prepusul în calitate de autor, iar comitentul – de garant).

Aşadar, ei nu răspund în calitate de codebitori solidari deoarece nu au cauzat prejudiciul împreună, iar solidaritatea este fie legală, fie convenţională; în nici un caz ea nu poate exista în sfera faptelor ilicite.

Răspunderea „ in solidum” presupune obligarea ambilor debitori (comitent-prepus) la plata întregii datorii.

Drept urmare, debitorul obligat „in solidum” care a plătit întreaga datorie are acţiune în regres pentru toată datoria plătită, iar nu doar pentru partea sa ca în cazul solidarităţii. Cu alte cuvinte, comitentul care a plătit întreaga datorie are acţiune în regres împotriva prepusului pentru întregul prejudiciu cauzat de acesta prin fapta sa ilicită.

În practică se poate ivi situaţia în care prejudiciul cauzat victimei (terţ)să fie opera prepuşilor a doi sau mai mulţi comitenţi. Într-o asemenea situaţie, întrebarea este de a şti dacă victima va putea să obţină obligarea oricărui comitent la repararea integrală a prejudiciului.

Într-o primă opinie (pe care o împărtăşim) răspunsul este afirmativ cu motivarea că dacă sunt mai mulţi comitenţi, ei răspund solidar pentru integralitatea prejudiciului, iar nu fiecare pentru propriul prepus.

Într-o altă opinie, răspunsul este negativ în sensul că solidaritatea fiecărui comitent există numai cu propriul prepus. Drept urmare, faţă de victimă sunt solidar răspunzători numai prepuşii autori ai prejudiciului.

Comitentul care a reparat prejudiciul cauzat victimei de către prepusul său are un drept de regres împotriva acestuia în calitatea sa de autor al faptei ilicite şi prejudiciabile. În calitate de autor, prepusul trebuie să repare singur consecinţele prejudiciabile ale faptei sale, pâna când comitentul, în calitate de garant, nu face decât să avanseze victimei care l-a acţionat în judecată, despăgubirea stabilită pe cale judecătorească. În realizarea regresului său, comitentul are dreptul să pretindă de la prepus restituirea în întregime a despăgubirii avansate victimei.

Aşadar, comitentul după ce a plătit victimei despăgubirea, se subrogă de drept în drepturile victimei împotriva prepusului său care a cauzat prejudiciul. El are la dispoziţie acţiunea directă pe care victima o avea împotriva prepusului, adică acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil.

Dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau mai mulţi prepuşi, comitentul poate cere oricăruia dintre ei restituirea întregii sume plătite victimei, aceştia fiind obligaţi solidar în baza art. 1003 Cod civil.

De aici se desprinde concluzia că răspunderea comitentului nu este solidară, ci „in solidum”.

Acţiunea în regres este indiscutabil o acţiune civilă de drept comun întemeiată pe mecanismul subrogaţiei reale, mecanism în baza căruia comitentul se subrogă în dreptul victimei de-a introduce o acţiune împotriva autorului faptei ilicite în baza art 998-999 Cod civil.

În cazul acţiunii în regres, prepusul se poate apăra dovedind că prejudiciul a fost cauzat, totul sau în parte, faptei culpabile a comitentului. Această probă, odată făcută, va conduce la respingerea acţiunii în regres sau la admiterea ei în parte, proporţional cu partea sa de contribuţie la producerea prejudiciului cauzat.