Familia si ritualurile sale

In Roma antica viata de familie a alcatuit multa vreme baza societatii romane. La origine viata de familie este dominate de atotputernicia tatalui exercitata legal asupra sclavilor casei, dar totodata asupra nevestei si copiilor sai. “Pater familias” putea dupa plac sa recunoasca copii care ii avea de la sotia sa, ori ii expunea in afara casei abandonandu-i cui i-ar fi dorit, ceea ce, in practica insemna condamnarea la moarte sau in cel mai rau caz la sclavie. Casatoria era hotarata de catre capul familiei, iar inclinatiile celor interesati nu erau deloc consultate. Era celebrate o logodna, care constituia un angajament solemn si religios al ambelor familii. Dupa consultarea zeilor, se schimbau niste inele, care aveau o culoare simbolica. Baietii erau considerati apti pentru casatorie la varsta de 14 ani, iar fetele deveneau nubile la 12 ani. In ajunul casatoriei logodnica oferea papusile sale larilor (stramosii familiei) casei parintesti. In aceasi zi, ea imbraca o tunica alba facuta dintr-o stofa tesuta potrivit unui procedeu arhaic si retinuta pe talie de un nod dublu. Pieptanatura era aranjata cu ajutorul unui instruent special(hosta coelibaris), parul era impartit iin sase suvite inconjurate de bentite pentru a fi apoi reunite intr-un coc. Dupa aceea se aseza un voal portocaliu. Cateodata se aseza cate o cununa de fori si diverse bijuterii, un colier de aur si diverse bratari. In picioare purtau sandale de aceasi culoare ca si voalul. Baiatul era imbracat in ajunul nuntii cu o tunica de culoare alba, simbol al puritatii. In picioare purta sandale. Mijlocul era incins cu o centura din piele. Nunta ca si in zilele noastre era un prilej de bucurie. In tot acest timp instrumentisti din flaute si harpe creau o atmosfera placuta. Tanara familie aducea jertfe zeilor casnici pentru intarirea noii familii. De obicei invitatii la nunta aduceau cu ei daruri simbolice, punand astfel temelia noii familii. Societatea rurala Civilizatia romana ne apare azi, la departare de atatea secole, ca o civilizatie in esenta urbana. Si totusi, romanii insisi nu o considerau indeobste ca atare. De-a lungul istoriei lor, in pofida desmintirii aduse de fapte, ei se creadeau mai ales “tarani”. Dupa “revolutia” din 509 s-au creat triburi rustice, care au devenit repede preponderente. Numai atunci, in statul oligahic care a urmat “tiranilor etrusci”, elementele rurale au devnit clasa conducatoare. Viata de tara, cu fermele ei, incepea la portile Romei: Ianiculum, Campia Vaticanului, Esquilinul, tarmurile raului Anio erau pline de gospodarii, in care copiii, ginerii, cultivau ogoarele sub autoritatea capului de familie. Ei nu cumparau aproape nimic; mancau foarte rar carne, in zilele de sarbatoare, cand se oferea zeilor sacrificiu, dar nu taiau boi sau vaci, animale prea pretioase sau rezervate pentru ceremoniile oficiale pe care magistratii le celebrau in numele intregului stat. Indeobste, victima era un porc sau un mile. Carnea de porc, conservata prin sare(inca de foarte timpuriu salinele din regiunea Ostia, au fost foarte active si caravanele negustorilor de sare, treceau prin Roma, urcand Valea Tibrului spre tinuturile sabine pe calea Sarii, via Salaria), dregea gustul legumelor, care formau esenta hranei, mai ales cel al verzei, din care se obtinuse un numar foarte mare de varietati. Legumele erau cultivate de catre taranca, in gradina din preajma casei; se gaseau in aceasta “a doua camera” nu numai verze, ci si praz, sfecla, ruta, cicoare, castraveti etc. Mesele se compuneau din terci de alac sau de grau, legume fierte cu o bucata uscata de porc, mere sau pere aproape salbatice. Cultivau si vita de vie. Desi vita a fost cultivata din vechime pe teritoriul roman, consumarea vinului, a fost, in practica, foarte restransa; in plus, era interzis femeilor sub amenintarea pedepsei cu moartea. In orice caz, e sigur ca unele practici religioase incurajau consumarea vinului; el era unul dintre cele patru “lichide ale sacrificiului”, pe picior de egalitate cu laptele, sangele si apa, se intrevedea in el o putere magica. Tratatul lui Cato, contine si retete de bucatarie rustica. Iata un exemplu de prajitura pregatita pentru sarbatoare(libum, prajitura ce se oferea zeilor dar care se consuma dupa sacrificiu): “Sa se sfarme bine intr-o piulita doua livre(750 g) de branza; dupa aceea, sa se puna si o jumatate de livra de faina de prima calitate; sa se adauge un ou si sa se framante indelung tot amestecul. Sa se faca o paine ca sa fie asezata pe niste frunze si sa fie coapta incet pe vatra, intr-un cuptor de tara”. Reteta asa numitei placenta, data de asemenea de catre Cato, evoca aluaturile bucatariei orientale facute cu branza si indulcite cu miere. Aceste dulciuri se serveau la masa stapanilor, dar uneori si la cea a bucatarilor; era vorba de o bucatarie simpla, care utiliza ca ingrediente numai produsele gospodariei, opusa de Cato luxului culinar; acesta sub influenta greaca, incepea sa se introduca chiar in epoca sa. Exploatarea pamantului Stadiul in care se afla agricultura secolului al II-lea i.e.n. asa cum apare in epoca lui Cato, atesta efortul pentru sporirea productiei, mai ales pe baza unei stricte disciplinari a lucratorilor. Nu se pune problema ameliorarii tehnicilor de exploatare. Munca umana ramane fundamentala; nu se prevede nici o masina, nici o perfectionare a plugului, care ramane vechiul aratrum primitiv, tras de boi si tragand brazde sub apasarea bratelor lucratorului. Principala preocupare a lui Cato, se indreapta spre dezvoltarea vitei de vie, spre ameliorarea speciilor, spre altoirea pomilor fructiferi, adica spre culturi rentabile care alimentau pietele urbane. Insa celalalte culture si mai ales cea a graului erau neglijate pentru ca aduceau castiguri mai mici. Pe termen lung, se tinde spre specializarea agriculturii italice si spre subordonarea aprovizionarii oraselor-in deosebi Roma- fata de importurile indepartate. Vechiul echilibru al economiei rustice incepe sa se degradeze si cum piata vinului, a undelemnului si a fructelor nu este fara limite, cea mai mare parte a pamantului ramane in seama crescatorilor de vite. Intradevar, cresterea vitelor nu reclama aceeasi atentie precum cultivarea graului; ea poate fi incredintata unor lucratori mai putin experimentati si in special sclavilor. Varro este cel care recomanda crearea unor crescatorii de lux: nu atat de gaste si de gaini, cat si de pauni, cocori, fazani, marmote, mistreti si de toate speciile de vanat, care se consumau la Roma insasi de catre aristrocratia din municipii. Casele si gradinile romane Pe marile proprietati, centrul domeniului era villa. La obarsie, villa era casa de locuit a proprietarului, adaptata nevoilor culturii agricole. Colible pastorilor de pe Palatin, cu armature lor de lemn, cu acoperisul lor de paie, cu peretii de chirpici, au fost foarte curand inlocuite de case facute din piatra. Aceste case nu aveau decat o singura camera; Cea care va deveni mai tarziu tablinum, in locuinta romana clasica unde traiau stapanul si copii sai. Uneori mici chilii sprijinite de zidul curtii serveau drept locuinte pentru servitori sau ca staule pentru vite. La tara , locuinta s-a completat cu o gradina pentru zarzavat, care se intindea in spatele asa numitului tablinum si care avea legatura cu o curte interioara printr-un culoar ce mergea de-a lungul acestui tablinum. Ulterior s-au adaugat incaperi noi pe masura nevoilor. Dupa un timp villae rusticae concepute pentru gospodarirea domeniului, au devenit curand prea modeste pentru romanii bogati care au creat un tip arhitectural nou, villa suburbana, mult mai somptuos unde ei veneau sa-si petreaca ragazul lasat de indeletnicirile citadine. Aceleasi peisaje de pe pictura pompeiana, unde se intrevad siluetele vilelor rustice, ne arata poate chiar mai staruitori, case de odihna. Fiecare civilizatie iubeste natura in felul sau. Mai presus de toate romanilor le placeau tufisurile umbroase, izvoarele, grotele in stanca si gradinarilor elaborasera o intreaga arta a peisajului natural, in care se conjugau artificial si primitivismul calculate. Gradinarii romani au fost cei care au inventat dimensiunile artistice ale merisorilor si in general ale arbustilor cu frunzele necazatoare. Astefel gradina semnifica intreaga natura in omnipotenta sa. Parcurile romane posedau izvoarele si fantanile arteziene specifice tipului baroc de gradina. In mijlocul gradinii se sapa adesea un canal lung, cu poduri si pavilioane gratioase sau pergole. Gradinile romane evocate de autorii romani reprezentate pe fresce, au exercitat o influenta directa asupra grdinilor moderne. Acestea au fost recreate ca sa raspunda exigentelor cele mai profunde ale sesibilitatii omenesti. • BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 1) Grimal Pierre – Civilizatia romana 2) Horia matei - Civilizatia lumii antice 3) Ovidiu Drimba - Istoria culturii si civilizatiei • CUPRINS 1) Familia si riturile sale……………………………………. 1 2) Societatea rurala……………………………………….. 2-3 3) Exploatarea pamantului………………………………… 4 4) Casele si gradinile romane……………………………. 5